Maria și aripile ei

Unul dintre cele mai frumoase momente din viața unui autor e atunci când profesoara lui de română scrie despre o carte de-a lui. Trăiesc acum fericirea asta. Am în față o cronică la „Strălucitor” semnată de Maria Baciu. Înainte de asta, mi-a făcut onoarea de a-mi prezenta volumul „Cele mai frumoase reportaje” când l-am lansat la Botoșani.

Sunt emoționat, chiar înainte de a citi ce a scris profesoara mea, și emoția îmi topește și-mi amestecă ideile ca pe culori pe paleta unui pictor, când încă nu s-au omogenizat pentru a da nuanța finală.

Ce-mi vine acum în minte, și consemnez febril, să nu dispară gândul, e că a fost o șansă uriașă să am, în liceu, o poetă la catedra de română. Pe Maria Baciu. Era vocea lirică a noastră, a adolescenților. Îi cântam poeziile la cenaclu, i le știam pe de rost. Mai știu și acum câteva – sau numai frânturi care răzbat din memorie cu forța și cu insistența unor balize imposibil de scufundat. Era – și zic așa pentru că acum e la pensie – profesorul ideal pentru cineva pasionat de litere. Ne vorbea din interiorul literaturii, nu de pe margine, cu fraze tocite de repetiție, cum se întâmplă de regulă în școlile noastre, chiar la cele mai bune (a se vedea cazul sărmanului ministru al Educației, doamna Monica Anisie, profesoară de română la prestigiosul colegiu Vianu din București). Blaga sau Ion Barbu, explicați de Maria Baciu – privind pe geam, parcă vorbea singură, dar ne stăpânea cu sclipirea expunerii – deveneau dintr-odată prietenoși, accesibili, comprehensibili până la rădăcinile artei lor magnifice.

Nu era acea profesoară acră, sătulă de exercițiul zilnic al predării, care te strivește în teascul programei școlare, nici genul isteric, atent la liniștea din clasă și la hârtiile de pe jos. Intra în clasă zâmbitoare, ca în propria casă, ne privea când cu drag, când cu ironie caldă, nu prea făcea prezența și nici restul birocrației didactice, apoi începea să vorbească cu noi. Nu ne omora cu extemporale, se limita la cele obligatorii, care trebuiau să existe la dosar. Nu ne cerea să memorăm texte, ci idei. Subiectele tezelor de la sfârșit de trimestru le știam dinainte. Oricât te-ai fi pregătit dinainte, ea știa să separe gândirea proprie de zgura tocelii.

Nu ne dicta comentarii literare, ne învăța și ne stimula să comentăm noi. De ce a zis autorul așa? Tu cum ai fi spus? E frumos – dar de ce e frumos? Argumentează. De ce-ți place asta, iar cealaltă nu? Imaginează-ți că ești tu personajul: cum ai fi vrut să te scrie autorul?

Ne punea să gândim, nu să memorăm. Și să gândim de dragul ideației, pentru deliciile inteligenței, nu ca să părem deștepți, să seducem prin aparență.

Ne-a dat odată exemplul unei colege de-ale sale de facultate, una care stătea tot timpul îngândurată, cu degetul la tâmplă, adâncită în sine. „La ce te gândești?” a întrebat-o Maria Baciu, văzând-o meditând, cu privirea în gol. Și atunci cugetătoarea a arătat cu degetul pe geam, afară, unde câteva găini ciuguleau în parcul școlii: „Ce găină grasă!”, a murmurat ea cu aerul că sloboade un adevăr care va înaripa omenirea. De atunci, replica asta a rămas un fel de cod al nostrul, al elevilor Mariei Baciu. Când cineva de la care te așteptai să spună ceva interesant scăpa o banalitate, noi replicam râzând: „Ce găină grasă!”. Eu mai scot și azi găina în polemici. Cum ceilalți nu știu ce rol are galinaceea în discuție, li se pare că vorbesc în dodii. Dar în sinea mea râd și văd zâmbetul Mariei Baciu, ascuțime de brici uns cu miere, când ne șfichiuia cu câte o ironie.

Ironia ei, temută și admirată, era produsul unei inteligențe eficiente, al curajului de a spune adevărul și al dorinței Mariei Baciu de a se distanța de mediocritate de masă. Cred că avea conștiința valorii sale, chiar dacă, din modestie, se ferea să își arate superioritatea. Singurul semn al acestei situări deasupra celorlalți erau ironiile ei. Cine le pricepea crăpa de furie sau de rușine. Cine nu, Dumnezeu cu mila. „Ironia nu e pentru proști, ne spunea ea. E un semn al inteligenței”.

Nu cred că am citit vreodată o lecție din manual de la cap la coadă. Maria Baciu ne spunea că materia e imbecilă, așa că ne încuraja să sărim direct la sfârșitul lecției, unde erau indicate lecturile suplimentare. Mai ales din acelea învățam. Cine nu ținea pasul se limita la litera manualului și primea un 5 servit cu zâmbet: „Doar 5, Dănuș. Păcat, ai fruntea înaltă ca Eminescu”.

De multe ori lecturile suplimentare le adânceam la ea acasă. Locuia într-un mic apartament de bloc pe bulevard. Eram câțiva care ne adunam acolo și „combăteam”, cum îi plăcea ei să zică. Dacă manualul școlar ne dădea D. R. Popescu sau Eugen Barbu, noi plecam de la ea cu capul plin de Borges, de Dostoievski, Vasile Voiculescu, Anton Holban, Ibrăileanu cel frumos și profund, nu cel predat enervant la școală, Fitzgerald, Duhamel, Faulkner, Esenin sau de poeți grozavi, ocultați de regim, precum Gheorghe Azap sau Nicolae Ionel. Aveam la îndemână revistele literare la care era abonată. Vorbeam despre film, pictură, politică. La politică ne făcea des cu ochiul sau ducea degetul la buze. Peste drum erau ascultătorii de la Securitate. Ce bancuri spunea profa noastră! Bancuri grele, de pușcărie, nu glumițe de cafenea.

Era interzis să fumezi în liceu sau, Doamne ferește, să bei! Dar eu călcam interdicțiile. Maria Baciu îmi zicea: „Hai, domnule, nu te pune cu proștii, vrei să te dea afară? Le faci și lor probleme. Vino la mine că am ceva bun”. Găseam la ea vodcă rusească, conserve de pește, tot rusești, cu lămâie.

Îmi amintesc de câteva chefuri adevărate în apartamentul ei, când era ziua cuiva și nu aveam unde ne duce să ne distrăm. Pentru noi distracție însemna ceva de băut, niște țigări care întunecau bulevardul de la balconul Mariei, ceva de haleală, cafea, câteva discuri de vinil, o chitară, versurile noastre alături de cele ale lui Esenin, Zaharia Stancu, George Țărnea, Nichita Stănescu, Nicolae Labiș sau Adrian Păunescu. Cântam toți. Toți știam versurile. Poezia ne lega și făcea onorabile acele mici dezmățuri interzise în liceu. Ca să citez dintr-o poezie de-a ei, „Din cafea sorbeam ca din ambrozii, / Iar cultura ne-nălța la zei!”.

De multe ori, când intra în clasă, o așteptam la catedră cu câte o poezie scrisă de mână pe o foaie ruptă din caiet. Întâi o citea, abia pe urmă începea ora (trebuie să subliniez din nou că aceste ore aveau aerul unor discuții de cenaclu, atmosfera unei cafenele literare, n-aveau nimic din rigiditatea aproape cazonă a școlii din vremea dictaturii). Mă încuraja cu un zâmbet sau strâmba din nas, semn că trebuia să mai lucrez la text. Pentru mine a contat enorm doar faptul că îmi citea prostioarele. Mi-a dat aripi.

Nu întâmplător, terminând liceul, îi scriam lungi scrisori din armată, i-am trimis și fotografii – atât de greu de făcut pe atunci. Scrisori în care comentam lecturile mele cazone. Mă mai simțeam legat de ea, aveam nevoie de analiza ei, de confirmare.

Nevoia asta o am și acum. Lansându-mi o carte și scriind despre alta, vorbind peste tot cu multă generozitate despre mine, Maria Baciu a ales să-mi fie profesor pe viață. Acel profesor pe care te simți obligat să-l faci mândru de tine. Iar eu o port mereu în suflet, în căușul de aur, acolo unde uitarea nu pătrunde. Ca în poezia ei: „Rămâne ceva ne-nțeles / Ce uită din noi să mai plece, / Chiar dacă ne chinuie-ades, / Nu trece, nu trece”.

Maria Baciu nu trece. Stă de aproape 40 de ani în sufletul meu, cu siguranță și în sufletele a sute sau mii de foști elevi,  și mă chinuie cu zâmbetul ei ironic de câte ori îmi scapă din condei o frază nereușită, un vers șchiop, sau când îmi umblă găini grase prin text, și mă luminează cu celălalt zâmbet al ei, de o căldură aproape maternă, de câte ori izbutesc în truda mea literară. Așa a fost mereu: simultan delicată ca o păpădie și dură ca un zid de cetate.

La ultima convorbire telefonică, acum câteva zile, i-am spus repetat, aproape strigând: „Vă iubesc!” O scriu și aici, să rămână și pentru elevii de azi, și pentru profesorii care vin la școală cu aripi și se întorc acasă cu ele. Maria Baciu ni le lăsa pe ale ei nouă, discipolilor săi. Zilnic îi creșteau altele noi.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!