Fotografii: Viorel IlișoiAm fost să-mi cumpăr mere de la hipermarket. Erau de zece feluri, se revărsau peste mine din lăzile pline cu vârf. Cum se subția încărcătura, veneau angajații și reclădeau muntele de mere. O abundență derutantă, că nu știi ce să alegi, și aproape indecentă pentru cineva care vine din foamea comunistă.
- Problema cu merele din hipermarket e că poți alege ce vrei, câte vrei, plătești și pleci – iar în final nu te alegi decât cu niște mere. Rutina înfiorătoare a shoppingului mi-a amintit de merele din copilărie. Nu erau doar niște mere, îmi zic acum.
Am crescut între meri, sub o ploaie de mere. Și totuși fiecare măr mâncat avea ceva, nu doar etichetă cu preț: avea gust de măr, era un cadou sau o răsplată, dădea o însemnătate momentului, de multe ori era o poveste în miezul lui. Mai ales merele furate aveau poveste – și asta le făcea mai bune decât cele pe care puteam să le culeg în voie din livadă.
Tata avea o livadă frumoasă. Cu o custură și cu un fierăstrău de mână, cu mânerul arcuit ca un bot de cal, lustruit de atâta folosință, tata făcea din copacii lui niște minunății. Tăia un braț gros cu fierăstrăul, despica puțin cu custura și în crestătura aceea înfigea o rămurică, nu mai mare decât degetul lui, de la alt copac. Învelea altoiul cu bălegar, apoi îl pansa cu o cârpă, lega totul cu sfoară. Ziceai că îngrijește un rănit.
Din acea rană creștea o crenguță care cu timpul devenea o creangă mare, alături de alte crengi mature, și astfel obținea tata un copac fermecat, cu o cracă plină de mere, alta cu pere, de mai multe soiuri fiecare. Se coceau pe rând, așa că de la Sântilie și până toamna târziu era mereu ceva de ronțăit din merii altoiți de tata.
Din toți copacii aveam voie să mâncăm, de nu mai ajungeau vreodată merele să se coacă, în afară de unul, un soi deosebit, pe care tata îl obținuse după mulți ani de încercări și pe care voia să-l perfecționeze. Era obsesia lui.
Copacul acela interzis ne ducea direct în poveste, era un fel de a treia cameră, în care Făt-Frumos nu avea voie să intre – dar i se dădea totuși cheia. Ca să poată Făt-Frumos să-și testeze limitele în fața tentației sau să riște și să-și întâlnească destinul. Noi, feții frumoși ai tatei, mai mici sau mai mari, nu îndrăzneam să trecem peste cuvântul lui. Doamne ferește să se atingă cineva de merele lui de aur! Unul nu se mișca din pom până nu se coceau toate ca să le adune el semințele.
Odată tata a adus o căpriță. Mai mult ca să ne jucăm noi cu ea – că lapte aveam de la patru vaci, ne îmbăiam în lapte. Era jucăușă, toți o îndrăgeam. Numai n-o luam cu noi în pat, în rest era ca și un copil din familie.
Într-o zi tata a venit cu nenea Petrea să-i arate ce mere frumoase, chiar ca de aur, creșteau în pomul lui. Când a ajuns lângă măr, s-a oprit deodată. Tulpina avea o rană uriașă, acolo unde căprița a ros coaja. Cu pumnii și cu ochii strânși de furie, fără să se întoarcă spre nenea Petrea, tata a spus, aproape plângând:
– Petrea, taie capra!
Nenea Petrea a înșfăcat căprița, care zburda pe lângă el, i-a prins capul între genunchi și dintr-o singură mișcare i-a tăiat gâtul. Purta mereu la el un cuțit Peștișor, legat la brâu cu o curelușă de piele. Totul s-a petrecut într-o clipă sub ochii mei. Am început să țip, cutremurat la vederea sângelui. Căprița se zbătea ca inima mea.
Tata, orbit de mânie, a plecat fără să se uite la mine și la căprița în agonie. Cam atât ținea el la copacul lui și cam așa îi pedepsea pe cei care îi rupeau fie și un vârf de crenguță sau îi culegeau un măr.
În vara următoare m-am dus la furat mere. Livada noastră era plină de mere, dar parcă n-aveau același gust ca alea de furat.
Am dat atacul la moș Oniciuc, din fundul grădinii.
Moșul mergea tare greu, mai mult se târa, ajutat de o cârjă de care se ținea cu amândouă mâinile. Ducea cârja în față, apoi venea un pas către ea, din două mișcări. Pânâ ajungea el la copac, îmi umpleam sânul cu mere. Coboram abia când ajungea la doi pași. Plecam liniștit, știind că nu mă poate ajunge. Și dacă stătea mai mult pe prispă, nici nu mă cunoștea.
– Al cui ești, împelițatule! Las’ că te spun eu lu’ mă-ta! – striga moșul în urma mea.
Eu mă pierdeam printre salcâmi cu sânul plin și fluierând.
Am ieșit în uliță ca să mă fălesc cu merele mele. Să-mi ceară toți țâncii, iar eu să nu le dau, mai ales celor care mă băteau la catrabule, jocul nostru de înfipt cuțitul în pământ, la țintă. Să-i las să se roage mult și să nu le dau. Ori să fac vreun schimb profitabil.
La colț m-am întâlnit cu văru-meu Adrian. Venea și el de la furat mere. Avea uite-așa un burdihan, abia îl mai ținea cu amândouă mâinile, ca gravidele din satul nostru, care plecau la maternitate pe jos, ținându-și burta în brațe, și nășteau până să ajungă la marginea satului, apoi se întorceau cu copilul subsuoară și se apucau de treabă.
Merele lui Adrian erau mai frumoase. Încă verzi, cu pistrui albi, dar conta că erau uriașe, abia cuprindeam unul cu palmele. Cu un asemenea măr puteam să mă dau mare, să obțin un pumn de nasturi, un rulment, un arc din lemn de sânger, o jantă de bicicletă, orice. Chiar și un pupic de la Cătălina.
Am făcut pe loc schimb. I-am promis lui Adrian, în completare, zece nasturi mari, de palton, cu care nimereai la fix gaura când jucam bumbi, un ciocan de plastic și o pocnitoare cu silistră.
Am ajuns acasă abia-abia, umflat de mere și de mândrie. Cine mai era ca mine?
Tata și mama erau la poartă, stăteau de vorbă cu țața Chița. Am trecut țanțoș printre ei.
– Ia uite ce băiet frumos am eu, Chiță! Și ce de-a mere are-n sân! Ia dă-i unul și lui țaț’ta Chița, că așa e frumos – a zis mama.
Când să scot un măr, cămașa a ieșit din pantaloni și toate s-au rostogolit pe jos.
Tata a încremenit.
– Merele mele! – a îngăimat el! Nu ți-am zis să nu iei mere din copacul ăla? Lumina și soarele și Dumnazăul…
Voiam să-i spun tatei că Adrian furase merele, nu eu, dar un nod îmi stătea în gât.
A ridicat mâna să mă trosnească.
– Mitruță, nu-l omorî! a strigat mama sărind să mă ia în brațe.
Mâna s-a oprit sus, între mine și soare. Mi-a luat lumina. Frigul spaimei mi-a înghețat inima. Într-o clipă am revăzut cu mintea căprița zbătându-se pe jos și i-am simțit sângele lovindu-mă ca un bici peste față.
Tremuram. Sau era tremurul mamei care, în genunchi, încerca să mă ascundă la pieptul ei.
Atunci mâna tatei a coborât ușor din cer și s-a așezat lin pe capul meu, m-a mângâiat cu degetele acelea lungi și aspre, care lăsau urme pe ceafă când îi dădea cuiva o palmă peste față. Și parcă a adunat toată spaima cu mâna, cum strângi, dintr-o mișcare, o pânză de păianjen dintr-un ungher, lăsând lumina să treacă.
– Atâta pagubă! a zis tata. Ileană, dă merele la copii.
M-a luat în brațe și m-a dus pe prispă, să mă liniștesc.
Mama, din urmă, și-a făcut cruce și s-a apucat să adune merele în pestelcă.
Am cumpărat mere de la hipermarket și m-am ales doar cu mere. Am furat mere în copilărie și am aflat încă o dată cât mă iubea tata. Nimic nu mă mai face acum să simt cum se transformă o lovitură în îmbrățișare.
