Mătușile mele de gheață

Tanti Irina se apropia de o sută de ani, sau poate că trecuse mult de muchia centenarului, când am auzit că a murit. Oarecum pe neașteptate pentru noi, numeroșii ei nepoți, fiindcă toți credeam că ne vom stinge până la ultimul înainte de a închina ea steagul. În taină, temându-mă să mărturisesc asta cuiva, ca să nu mă ia de nebun, eu credeam că e nemuritoare.

Părea bătrână, cam pe la sută, încă de când am văzut-o prima oară, pe la 4-5 ani ai mei.

Eram la deal, la mămuca, mă jucam în curte, și tanti Irina sosise tocmai atunci de la Botoșani, cu autobuzul. A intrat cu greu în ogradă, încărcată de sacoșe, și a trecut șchiopătând pe lângă mine, fără să mă bage în seamă. Avea uite-așa un nas, cât pumnul, o măciulie plină de păr, și niște buze uriașe, mereu umede, neverosimil de roșii, fără să fi folosit vreodată ruj. Mămuca, adică bunica din partea tatei, ea însăși de o vârstă pe care n-o mai știa nimeni, părea mai tânără decât propria fiică, Irina.

Tanti Irina a rămas în acel stadiu, neschimbată, până de curând, când eu am împlinit 52 de ani și am auzit – cu câtă mirare! – că a murit. Parcă timpul s-a tot lovit de ea neputincios, ca un val de stâncă, până când o forță blestemată a despicat piatra și valul a lovit cu furie direct în inimă.

Nu-mi venea a crede. Am sunat repede la neamurile din Botoșani, chiar în ziua morții ei, și de peste tot am primit confirmarea tristului miracol, acela că tanti Irina nu mai e. Dar nimeni n-a știut să-mi spună precis câți ani trăise.

– A trăit destul. De-am trăi și noi pe jumate măcar, mi-a spus frate-meu Mitică la telefon, evaziv, ocolind o cifră precisă. El îi fusese mai apropiat, se pare că e și moștenitorul ei, după îndelungi străduințe, deci m-aș fi așteptat să știe exact ori să-mi dea un indiciu cât de cât lămuritor.

Dacă Mitică are acum 60 de ani și încă nu a ajuns la jumătate din vârsta mătușii Irina, reiese că ea a trăit cel puțin 120 de ani, ceea ce pentru mine nu poate fi adevărat, întrucât în mintea mea tanti Irina avea vreo 200 de ani. Asta o spun doar acum, când încerc să alcătuiesc o cronologie. Altminteri, de mult am renunțat să-i mai atribui o vârstă anume. Pe tanti Irina o consideram ieșită cu totul din timp.

Era sora tatălui meu, dintr-o lungă listă de mătuși pe care nu le-am cunoscut prea bine și ale căror nume, plus câteva detalii sărăcăcioase, le știam mai mult din relatările verișoarei Vetuța. Ea le știa bine pe mătușile noastre, crescând alături de ele în Botoșani, pe când eu copilărisem departe, întâi într-un sat unde nu ne vizitau niciodată rudele de la oraș, apoi la casa de copii, unde nu mă vizita nimeni, și nu știam mai nimic despre partea citadină a familiei dinspe tată. Bunicii și mătușile dinspre mamă au umplut golul.

Tanti Irina, tanti Floarea, tanti Nastasia, tanti Zanovia, tanti Casandra, tanti Raveica erau surorile mai mici sau mai mari ale tatei, mai degrabă mai mari, el fiind mai la coadă, toate trăind, ca și tata, peste 80-90 de ani. Doar tanti Raveica mai e în viață dintre toate misterioasele mele mătuși, probabil cea mai mică, având și ea o vârstă înaintată, incertă.

Toate erau nemăritate, văduve, divorțate. Parcă era un blestem. O mulțime de mătuși aveam – și niciun unchi de la ele.

Sunt multe mătușile acestea și poate că tata a mai avut și alte surori, despre care nu am auzit niciodată, așa cum a existat și un frate Vasile, necunoscutul unchi Vasile, de a cărui existență am auzit prima oară abia acum, când a murit tanti Irina, prilej de inventar în familie: ca să vedem câți mai suntem și ca să ne pregătim să trecem noi în prima linie, sub bătaia morții, când și ultimul din generația părinților noștri va cădea.

Ar mai fi moș Miron, fratele mai mare al tatei, pe care mi-l amintesc binișor, pentru că locuia gard în gard cu noi, la țară.

Moș Miron și tanti Lucreția s-au mutat la Năvodari cu numeroșii lor copii, vreo zece, când eu încă nu intrasem la școală. Nu i-am mai văzut de atunci. Știu că au umplut județul Constanța de copii, de nepoți și strănepoți, unii dintre ei ducând numele ăsta prin toată Europa și chiar peste ocean, în America. Îi recunosc după nume, fără să-l știu pe vreunul, când îi întâlnesc pe internet. Toți Ilișoii de pe lume au rădăcina acolo, în Bucovina. Ai mei erau din Botoșana, de lângă mina Cacica.

Probabil că moș Miron a murit tot așa, ca tanti Irina, la o vârstă când chiar nu mai contează suma precisă a anilor, dacă nu cumva încă mai trăiește, ascuns și el într-un șifonier, cum și-a trăit mămuca ultimii ani, senilă, fugind de oameni sau de moarte.

Moș Miron era bătrân de când l-am cunoscut, așa mi-l amintesc, de bună seamă în felul în care oamenii în floarea vârstei le par bătrâni copiilor. Mie mi se părea atunci de o sută de ani – și cred că avea de fapt mai puțin decât vârsta mea de acum.

Timpul mă face să văd mereu altfel timpul. Mă simt încă tânăr la 52 de ani. Fiica mea are 30. În copilărie, oameni de vârsta copilului meu mi se păreau niște boșorogi. Timpul poate face asta: eu mă uit din mine spre ceilalți oameni printr-o ferestruică fermecată, cu ochii tuturor vârstelor mele. În mine, cel de acum, stau simultan toți cei care am fost eu, fiecare încremenit în vârsta lui, pe când toți ceilalți au doar vârsta din ziua de azi, când îi privesc. Toți îmbătrânim, dar fiecare e încă tânăr pentru sine.

Poate că și tanti Irina, uitând ea însăși câți ani are, se credea încă tânără. Te simți tânăr nu pentru că așa îți arată calendarul, ci pentru că poți să comprimi timpul în sufletul tău, pentru că aștepți cu înfrigurare o nouă zi, te bucură fiecare nou răsărit de soare, îți dai mereu iluzia că șirul acestor răsărituri cu adevărat minunate nu se va sfârși niciodată. Într-un fel, toți bătrânii mor tineri. Toți cei care au trăit cu bucuria de a se trezi încă o dată, și încă o dată, zi după zi.

Pe tanti Irina n-am mai văzut-o deloc în ultimii 30 de ani, de când am plecat din Botoșani.

În copilărie, la țară, am văzut-o o singură dată, atunci când a venit la mămuca și a trecut pe lângă mine ca pe lângă un brusture. Habar n-avea că sunt nepotul ei, fiul fratelui Dumitru. Și nici n-o interesa cine ar fi putut fi țâncul ăla care culegea agude din țărnă în curtea mamei ei.

N-am mai văzut-o de atunci pe tanti Irina și nici n-am mai auzit nimic despre ea până când am ajuns și eu în oraș, la liceu. Întâmplarea a făcut să nimeresc în aceeași clasă cu verișoara mea, Vetuța (Ana Elisabeta). Mama ei era soră cu tata.

Nici pe Vetuța nu o știam prea bine. O mai văzusem doar o dată sau de două ori până atunci. Ne-am așezat în aceeași bancă. Ne-am apropiat, topind toți anii depărtării, am devenit mai ceva ca doi frați. Așa suntem și acum. Ea m-a introdus în familia orășeană, printre surorile tatei. Ea m-a dus prima oară la tanti Irina.

Tanti locuia într-o casă veche de lângă actualul Palat al Copiilor din Botoșani. Puțin înainte de Revoluție, când s-a sistematizat zona, casa a fost demolată, iar ea a primit un apartament în blocurile de la Maternitate, pe atunci cel mai nou și mai bun din oraș. Ori poate și l-a cumpărat. În familie se spunea despre dânsa – și era adevărat – că avea o avere ascunsă. Certe erau doar cecurile, cu peste o sută de mii de lei, ceea ce pe atunci însemna ceva.

Tanti Irina ocupa de fapt doar o aripă a casei. Ajungeam la ea după ce mă strecuram pe o alee îngustă, între gard și perete, trecând printr-o curticică plină cu obiecte vechi de tot felul, aruncate claie peste grămadă. De o parte și de alta a curții erau cuști cu plasă de sârmă, în care tanti ținea găini. De câte ori veneam la ea, îmi făcea ochiuri. De asta o și vizitam: să mănânc ceva, când ratam masa la internat, și să-mi mai dea niște bani de cheltuială.

Era zgârcită. Tocmai asta a ajutat-o să strângă atâta bănet la CEC. Fusese țesătoare fruntașă, avea o medalie de erou al muncii socialiste și două mai mărunte, distincții care veneau și cu un supliment lunar de bani, pe lângă pensie. Nu avea copii, se pare că avusese cândva un soț și rămăsese văduvă din tinerețe, dacă fusese tânără vreodată, era pocăită, nu cheltuia decât pe grăunțele cu care își hrănea găinile. Numele de familie, după căsătorie, nu cred că i l-am știut vreodată.

În casă, la fel, nu aveai loc să te întorci. Îngrămădise acolo tot felul de obiecte.

O găseam totdeauna stând mereu pe același colț de pat, întotdeauna în aceeași poziție, cu mâinile în poală, cu mereu același  batic legat sub bărbie, încinsă cu un fular peste un capot de molton pe care se pare că nu-l dădea jos niciodată. Stătea încremenită, privea întruna pe geam, în curte, unde nu se vedeau decât găinile și ruginiturile alea nu știu de unde adunate și pentru ce. De ani de zile stătea așa, nemișcată, și ani de zile după aceea tot așa a stat, o jumătate de veac sau mai mult. N-am văzut-o niciodată mergând pe stradă sau prin curte.

În casă mirosea a praf. Era semiîntuneric. O lumină palidă pătrundea prin geamul soios, franjurată de bătaia de aripi a găinilor. Decorațiile ei comuniste luceau în tabloul atârnat pe perete.

Intram, ziceam săru-mâna și mă strecuram printre fotolii și pat până la o măsuță plină cu blide, haine, facturi, mărunțiș, batiste, mărgele, chibrituri. Rămânea doar un colțișor liber, unde îmi punea farfuria cu ochiuri și pâinea. Dar asta după vreo jumătate de oră în care stăteam fiecare cu gândurile lui, fără să ne spunem nimic.

Deodată, în liniștea aceea, la un moment dat mă întreba:

– Ce note ai mai luat?

Aveam note mari în liceu, dar se întâmpla să mai încasez și mărunțiș, adică sub 8, că nu puteam să fiu bun la toate. Și nici nu mă străduiam prea tare. De aceea aveam, doar pentru tanti Irina, un al doilea carnet de elev, în care îmi treceam singur numai note de 10. Era un fals destul de bine realizat, cu ștampilă și cu tot ce trebuie, cu semnăturile profesorilor imitate perfect, mereu la fel.

Tanti nu se mira că iau numai 10 la școală deoarece se știa în familie că învățam bine, eram mereu premiant. Când vedea notele alea, un zâmbet scurt, electric, îi dezlipea pentru o clipă buzele groase ca niște pârjoale. Băga mâna printr-o tăietură a capotului, scotea dintr-un buzunar de pe dedesubt o bancnotă. O punea în carnet  și mi-l întindea. Apoi, fără să se ridice de la locul ei, doar întorcându-se un pic într-o parte și-n alta, lua niște ouă din coșul de pe masă, din stânga, și le prăjea pe un mic aragaz cu două ochiuri, în dreapta.

Niciodată nu am vorbit mai mult. Veneam pe neanunțate, când îmi era foame și când îmi crăpa buza după un leu, că din altă parte nu aveam de unde. Eram totuși un adolescent în grija statului, care îmi plătea doar internatul și cantina.

Nu se supăra niciodată că dau buzna. Mă primea rece, din altă lume. Nu m-a lăudat niciodată, nu mi-a spus o vorbă bună, e drept că nici vreuna rea, nu m-a criticat, nu mi-a dat sfaturi, nu m-a mângâiat niciodată, părintește, nu m-a îmbrățișat niciodată și, slavă Domnului, nu m-a pupat niciodată.

Tot ce simțea pentru mine, tot ce avea să-mi spună era exprimat în bancnota aceea pusă tacticos între filele carnetului cu 10 pe linie. O hârtie de 25 de lei, altădată de 50 de lei, de câteva ori chiar câte una de 100. Pentru mine erau o grămadă de bani.

Am fost surprins să aflu că femeia aceea bătrână, de la un moment dat fără vârstă, rece ca gheața și lipsită de lucirea inteligenței, ceea ce în familie era o excepție, care scria chinuit, cu învățătură sub genunchiul broaștei, grasă, cu un nas cât cartoful și cu dantura demolată, cu buzelea alea, avea o relație deloc platonică, of Doamne, cu o vedetă a lumii culturale din Botoșani, regizorul Eugen Traian Bordușanu, de la Teatrul „Mihai Eminescu”. Nu știu cât o iubea artistul, dar știu că ea a făcut un sacrificiu imens pentru el, i-a dat la un moment dat aproape o sută de mii de lei, cică împrumut, din care n-a mai văzut o lețcaie.

La tanti Nastasia, care stătea pe la Tineretului, n-am fost niciodată. Am întâlnit-o de câteva ori la tanti Floarea, unde mergeam mai des. Tanti Floarea era mai caldă, mai veselă, mai vorbăreață decât tanti Irina. Mă duceam mai des pe capul ei și pentru că stătea mai aproape, avea o magherniță pe locul unde e acum Uvertura Mall din Botoșani. Și mai mâncam, la ea, și altceva decât ochiuri.

Cel mai des mergeam la tanti Casandra, sora mai mică a tatei. Era mama Vetuței și a fost ca o mamă și pentru mine cât am stat în Botoșani. Ea avea umor, povestea frumos, era grijulie, îmi trimitea zilnic pachet cu mâncare prin Vetuța, se interesa de mine și la școală,  venea la ședințele cu părinții, uneori mai și ciocnea câte un păhărel cu mine, deși era bolnavă, mă primea cu îmbrățișare, mă pupa pe frunte la plecare sau când mai luam vreun premiu la școală sau pe la festivalurile literare. Toată căldura din surorile ei se scursese în tanti Casandra. Mătușile mele de gheață nu mi-au lăsat multe amintiri.

Venind odată la Vetuța să facem teme, am găsit-o acolo pe tanti Irina. Stătea pe un colț de pat, cu mâinile în poală, mută, cu privirea în tavan, îmbrobodită cu același batic pe care i-l știam, încinsă cu același fular peste un pardesiu vechi, giorsăit. N-a zis nimic. Când am plecat peste vreo două ore, ea era tot acolo, pe un colț de pat, cu mâinile în poală, mută, cu privirea în tavan, îmbrobodită cu același batic pe care i-l știam, încinsă cu același fular peste un pardesiu vechi, giorsăit.

Când am aflat că a murit, eram cu Vetuța în București, pe Calea Victoriei, la o galerie de artă. Nu departe de noi, cu mulți ani în urmă, după primul război mondial, mămuca și tătuca, bunicii noștri bucovineni, munceau în casele lui Vintilă Brătianu. Mămuca era fată în casă. Tătuca, veteran de război, înrolat la austro-ungari și lăsat la vatră de la români, era vizitiu. De-aș avea acum biciul lui să li-l arăt liberalilor!

Mămuca era născută în 1903. Tătuca avea câțiva ani mai mult, venea din finele secolului XIX. Atunci, imediat după război, l-au avut pe primul lor copil, moș Miron. Prin anii ’20 să se fi născut tanti Irina? Se prea poate. O fi trăit doar o sută de ani, nu două sute, cum mi se părea mie. O sută de ani despre care nu știu nimic din istoria familiei mele. O sută de ani de gheață și de întuneric, cu oameni care au tăcut cu mâinile în poală, așa cum i-am văzut eu de departe. Stând departe de ei, am stat departe de mine. Singurătatea nu are memorie.

Am zeci de nepoți despre care nu știu mai nimic, pe unii nici nu-i cunosc, nici ei nu știu mare lucru despre mine. Într-o zi vor auzi că am murit la o vârstă oarecare. Aș vrea să le las o singurătate plină de freamăt.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!