Moartea în direct și la ore de vârf

FOTO: Wikipedia

Marian Cozma s-a întors pentru totdeauna acasă. Pe Strada Nicolae Pârău, din cartierul Tei. Înşirate pe garduri, fiindcă nu mai au loc în casă şi în curte, ard în roșu, culoarea echipei lui, coroane de la prieteni, de la vecini, de la societăţi comerciale, de la cluburi sportive şi de la preşedintele României, vin mereu grupuri mari cu lumânări şi coroane, e o forfotă neîntreruptă pe uliţa aceea care începe de pe malul lacului Plumbuita, acum scurs şi cu fundul scurmat de păsări murdare, şi se termină în altă uliţă cu bălţi în care fermentează resturi de mâncare. În ochiurile de apă, din care ies capete de macaroane fierte, se oglindesc de la distanţă blocurile înalte de pe celălalt mal.

Noroiul e adânc, înghite în brazdele lui maşinile abandonate de mult pe marginea drumului. Strada lui Marian Cozma e printre puţinele pietruite în zonă.

În faţa porţii stau unsprezece camere de filmat cu ochii de sticlă fixaţi pe feţele oamenilor care ies de la priveghi. Şi nenumăraţi fotografi. O fată iese plângând şi lacrimile nici nu apucă să i se scurgă pe obraji, i le sorb, clămpănind pofticioase, aparatele de fotografiat. Mai sunt şi două care de televiziune, cu antenele parabolice îndreptate spre cer, întoarse de la spectacolul mizeriei din cartier, un ziarist maghiar şi câţiva reporteri din provincie, acesta fiind unul dintre puținele subiecte la care provincia își trimite corespondenți la București.

Tatăl lui Marian Cozma, Petre, un uriaş cu vălătuci de carne pe ceafă şi pe braţe, tuns zero, vorbeşte cu ziariştii. Îi sună telefonul, o domnişoară de la un ziar îl întreabă ce îi plăcea lui Marian să mănânce… păi, mânca orice, nu era pretenţios… Dar ce fel de om era? Avea note bune la şcoală? Cine l-a îndrumat spre sport? Îşi aminteşte tatăl Cozma un moment deosebit din viaţa fiului său? „Viaţa lui a fost un moment deosebit din 1982 până a murit“, răspunde domnul Cozma, emoţionat de propriile vorbe, pe care câţiva reporteri și le notează febril în carnețele.

Domnul Cozma răspunde la orice întrebare şi dictează de câte ori e nevoie, răspicat, numărul lui de telefon. Îi face semn unui vecin să se apropie cu maşina ca să descarce baxuri de apă minerală, dar tocmai se transmite ceva în direct şi cel ce pare să fie regizorul acestei transmisii opreşte maşina cu un gest autoritar, întoarce altă maşină din drum şi dirijează râul de femei înlăcrimate să se scurgă pe sub celălalt gard. Presa a preluat total controlul priveghiului. Îndurerata familie a decedatului, cum spune reporterul în microfon, doreşte ca lumea să afle toate detaliile înmormântării. Pentru că acum Marian Cozma e cel mai iubit dintre români.

În curtea nu mai întinsă decât o garsonieră nu mai e loc de flori şi de coroane. Lumânările ard pe jos. Două femei adună în pungi mucurile lumânărilor arse şi plâng şi se închină de fiecare dată când crucea de lemn a lui Marian, sprijinită de perete, alunecă şi cade cu pocnet pe ciment.

De 12 ore e coadă continuu la uşa camerei în care zace Marian. Întins în sicriu, pare un învins, tras înapoi, definitiv, de noroiul cartierului din care a încercat să se smulgă. Pereţii sunt încărcaţi de fanioane, medalii, tot felul de trofee strălucitoare. Un poster imens, la căpătâi, îl înfăţişează într-o superbă încordare, plutind în aer cu mingea la ureche, gata să o arunce spre poartă. Deja au trecut pe lângă sicriu sute de oameni care acum au aflat prima oară de el, l-au privegheat o clipă şi rar iese unul fără lacrimi în ochi, fiindcă în jurul sicriului se încarcă de o emoţie imposibil de stăvilit, iar când nişte jandarmi mari cât uşa ies de-acolo înlăcrimaţi, oamenii din curte şi din faţa porţii încep toți să plângă, bărbaţi şi femei laolaltă. Și camerele de televiziune își întind gâturile de sticlă spre fețele lor, transmit detaliile răvășitoare ale plânsetului. Lacrimi mari cât pumnul apar pe ecrane.

Se aud înjurături tăioase la adresa ţiganilor în general, pentru că nişte ţigani din Ungaria l-au ucis pe handbalistul Marian Cozma, dar nimeni nu se ia de ţiganii din stradă, bărbaţi cu ţigări în gură şi femei de care atârnă ciorchini de copii, vecinii între care a crescut Marian şi care acum îl plâng la fel de sincer şi de zbuciumat ca rudele lui, ca prietenii sau necunoscuţii veniţi chiar din alte oraşe să fie alături de el câteva minute.

„Nu voi căuta niciodată răzbunare“, spune, stăpân pe sine, Petre Cozma, privind fix în cameră. În aceeaşi clipă, cuvintele lui, înghiţite de microfoane, răsună în sute de mii de case.

(Cotidianul, 11 februarie 2009)

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!