Vine Moartea printre poeți.
Se sprijină în coasă și se uită zâmbind
departe, peste capetele lor –
foșnetul laurilor o face să zâmbească.
– Pe cine luăm noi acum?
zice clătinând coasa
de la apus la răsărit
și de la răsărit la apus.
– Pe mine, pe mine, mine! –
strigă și se bagă în față
poeții mici, forjorii metaforei,
cei cu limba uscată și cu ochii împăienjeniți.
Ia-ne pe noi, strigă ei, taie-ne
și toarnă veșnicie prin răni!
– Nu după voi am venit, zice Moartea.
Veți veni voi singuri la mine.
Și zicând acestea, închide ochii
și începe să taie la întâmplare
prin poeții de care se teme.
