Mogulii mei

Am lucrat la mai mulți moguli și mogulași în 30 de ani de presă, dar n-am văzut niciunul în carne și oase. S-a întâmplat cumva că am lucrat departe de ei, nu le-am simțit răsuflarea în ceafă. Și simt că îmi lipsește ceva din ranița de jurnalist.

La început era numai cuvântul. Nu existau moguli pe atunci. Viitorii moguli abia începeau să pipăie buzunarele economiei naționale. Adunau bani ca să facă mai târziu trusturi de presă cu care să facă și mai mulți bani și să câștige în plus putere, influență. Și cum se preumbla cuvântul pe apele învolburate ale democrației, slobod, fără mogul la cârmă, iată-mă și pe mine suflându-i în pânze alături de alți suflători entuziaști. Și era frumos și toate cele bune se făceau ca de la sine.

Am început să scriu în 1990 la foaia săptămânală „Atitudinea”, din Botoșani. Era o gazetă complet liberă. Dar n-a trecut mult și gazetuța noastră s-a săturat de independență. În primăvara lui ’90 (ce an, domnule, ce an!) a pus gabja pe ea Fundația Județeană pentru Tineret, ceva ce nu puteai să-ți dai seama ce era, un fel de zombie al UTC-ului, un fel de rezervație a oportuniștilor, un fel de tocătoare de bani publici. Noii nomenclaturiști de provincie și-au băgat picioarele-n gazetă, și-au făcut obiele din ea. Acolo a sfârșit „Atitudinea”, în bocancii acelor fripturiști care evaluau articolele măsurându-le cu rigla pe lat și pe înalt. Măcar atât îi ducea mintea, să calculeze aria.

Nu pot spune că am cunoscut atunci un mogul fiindcă indivizii de la Fundație nu erau moguli de presă, nu stăpâneau un mogulat, ci o biată gazetă săptămânală de patru pagini. Încă nu venise vremea mogulismului.

În vara lui 1991 am ajuns în redacția săptămânalului „Timpul”, din Iași. N-aveam patron. Eram al nimănui, habar n-aveam cine îmi plătea salariul. Scriam ce mă tăia capul și cum mă pricepeam, trăgând cu ochiul la Cassian Maria Spiridon, la Nichita Danilov, Dan Giosu, Radu Părpăuță, Dorin Spineanu, Vasile Braic, Titus Ceia etc., scriitori coborâți din turnurile lor de fildeș în jungla presei.

Nu după mult timp am observat că printre mașinile de scris din redacție a apărut o mașinărie ciudată, ceva ca o lădiță de scule pe care stătea un televizoraș. Cineva țăcănea la o tastatură și literele apăreau miraculos și se înșiruiau pâlpâind pe ecranul albastru. Era un calculator, un cal troian care, o dată cu puterea nemaivăzută a hard-diskului său de 4 GB și a memoriei de câțiva megabiți, aducea în redacție și virusul distrugător al Tetrisului, cel mai de temut inamic al jurnalismului și al disciplinei în redacție în acele timpuri. Dar nu numai atât.

Cu acest mânz insidios s-a strecurat în redacție afaceristul Viorel Cataramă, regele de atunci al mobilei și al saltelelor Relaxa, căci de la el venea calculatorul. Pentru prima oară în viața mea lucram la patron. Dar Cataramă nu era un mogul adevărat, chiar dacă mai târziu s-a extins, și-a mai lipit în vitrină câteva publicații, „Viitorul Românesc”, „Ora”, „Seara”, niște progenituri jurnalistice care mureau înainte de a ajunge la maturitate, asemenea copiilor bicisnici din „Fefeleaga” lui Agârbiceanu.

În primăvara lui 1993 săptămânalul social-politic-cultural „Timpul” s-a transformat în revistă lunară de cultură, finanțată integral de Viorel Cataramă. Putea fi numit mogul de presă doar pentru că dădea salarii mici. Dar mici, mici. Când am plecat de la „Timpul”, în ianuarie 1998,  aveam un salariu de 300.000 de lei. Primul salariu încasat la „Național” a fost de 7 ori mai mare. Și era salariul unui începător în presa cotidiană.

Chiar și din acel salariu infim de la „Timpul”, care măcar venea regulat, am reușit să-mi iau un televizor color. În rate. Un NEI asamblat la noi. L-am folosit 18 ani fără reparație, zi de zi, și tot cu șuruburile sigilate l-am dat mai departe, băieților de la Casa Jurnalistului, unde poate mai merge și acum.

Aveam în sfârșit televizorul meu! Mi-am putut realiza acest vis pentru că nu fumam (altfel tot salariul s-ar fi dus pe țigări și ar fi trebuit să mai și împrumut) și pentru că l-am cumpărat chiar de la Viorel Cataramă, adică de la un magazin de-al lui. Fiind angajat al firmei Elvila, pe un bizar post de redactor – de mă și întrebau unii ce făceam acolo: scriam etichete pe saltele? –, aveam dreptul să cumpăr produsul firmei în rate, fără dobândă. Era un gest suplimentar de generozitate din partea mogulului.

N-o să vă vină a crede, dar așa a fost: m-am dus la magazinul din Copou, fără avans, fără adeverință de la serviciu, fără credit cu buletinul, doar cu legitimația de ziarist, și am plecat cu televizorul în brațe! Vreo trei ani mi s-au reținut rate din salariu, infime, nici nu se simțea, cum nu se simțea nici când luam salariul întreg. Câți moguli adevărați de astăzi ar face asta pentru angajații lor?

Pe Cataramă l-am văzut doar la televizor. Apărea mereu, fiindcă era liberal de vârf, tot făcea aripi și grupări la PNL, ministru, vedetă, umbla cu o topmodelă cu nume garabetibrăilean: Adela, cu care – ce frumos! – s-a și căsătorit. Aveam colegi care îl vizitau des la București să-i ceară bani de operație, de casă, de costum, ocazie cu care îi luau și câte un interviu pentru „Timpul”. Vorbeau despre el spunându-i pe numele mic: Viorel. „Am vorbit cu Viorel și mi-a spus că…” Nu le spunea lucruri esențiale, învățături ce ar fi putut să le schimbe viața ori câte ceva din secretele îmbogățirii. Și nu le spunea nici ce să scrie în ziar.

În șapte ani, cât am fost angajatul lui Cataramă, nu mi-a spus nimeni, niciodată, ce să scriu. Nicio indicație de sus nu a ajuns până la mine. Deși purtam același nume, eu nu m-am dus pe la Viorel să-i cer ceva. Nu că n-aș fi avut bani de tren până la București! Vindeam televizorul și rezolvam problema. Pur și simplu nu aveam nevoie de nimic, eram fericit că scriam la „Timpul”, revistă despre care afaceristul spunea că e floarea de la butoniera lui, ceva cu care se mândrea. Și mă mândream și eu, atunci ca și acum.

Următorii șase ani i-am petrecut în București, la „Național”, ziarul lui Iliuță Naghi. Pe el nu l-am văzut nici la televizor, nici măcar în poză. Caut acum pe internet o fotografie de-a lui ca să văd cum arată și nu găsesc. Era un mogul mic și discret. Am auzit că venea prin redacție, dar eu nu l-am văzut niciodată. Și la el se duceau colegi să-i ceară măriri de salariu, să stea de vorbă, să bea o cafea. Poate că în acele momente primeau, o dată cu sporurile la leafă, și indicații.

Despre Vanghelie, de exemplu, trebuia să se scrie de bine la „Național”, despre Iliescu de rău. Pe urmă se schimba politica, destul de des, și se scria de bine și despre Iliescu, intra altcineva în locul lui în butuci, la fum de ardei iute. Eram la secția Social, condusă de ziaristul Marius Guță, un șef de care nu mai știu nimic, poate pentru că nu a făcut nimic ce să merite aflat. Încercam să scriu un fel de reportaje, nu prea aveam de ars pe unul și de lăudat pe altul, scriam cam ce voiam eu, dar unele articole care loveau involuntar în ținte necunoscute mie nu mi se publicau. Le lua Gică Voicu, redactorul-șef, Dumnezeu să-l ierte, le citea, zicea că-s senzaționale și le punea într-un dosar din care nu mai ieșeau niciodată. Recunosc, după una ca asta aveam grijă ca data următoare să nu repet greșeala. Adică de ce să mă fi chinuit să scriu un articol împotriva unui ministru, a unui șef de piață, dacă nu era publicat?

Asta îl făcea pe Naghi mai mogul decât Viorel Cataramă. El dădea indicații, avea preferințe politice, simpatii de tot felul vizibile în ziar. Salariile erau mici, delegații nu se făceau, se cerea câte un reportaj la două zile, imposibil de documentat serios și de scris bine, ce mai, era curat exploatarea ziaristului de către mogul.

Din toamna lui 2003 m-am mutat la „Jurnalul Național”, adus de mână de Grigore Cartianu. Acolo am stat numai un an. În acel scurt timp s-au tot schimbat șefii, a plecat Cartianu, a venit Cristian Grosu, pe urmă s-a plănuit ruperea ziarului în două mai mici, eu urmând să rămân la bucata condusă de Cătălin Tolontan, la secția de reportaj a venit Ciprian Chirvasiu, pe urmă Remus Radu, era o forfotă ca la tribunal în posturile de conducere, nu-mi găseam locul.

În toamna lui 2004 am ajuns la „Cotidianul”. Știam că fusese înființat de Ion Rațiu, singurul patron din presa română care accepta să fie înjurat în propriul lui ziar. „Este libertate de opinie. Eu trebuie să fac în așa fel încât să nu dau motive să fiu criticat”, spunea venerabilul țărănist. Ceva din spiritul ăsta de libertate, imprimat la început, a rămas la „Cotidianul” și după moartea fondatorului. Ziarul fusese moștenit, din câte știu, de fiul lui, Nicolae Rațiu. Nu l-am văzut niciodată. Mi se părea că nici nu există. Dar nu doar pe patron nu l-am văzut, ci nici măcar pe toți redactorii-șefi. Era câte unul în fiecare an. Pe unii nici nu mi-i mai amintesc. Cu Robert Turcescu, de pildă, n-am stat niciodată față în față, l-am văzut doar, într-o dimineață, ieșind din birou și plecând în oraș cu o superbă borsetă maro sub braț. Și pe la televizor.

Aveam deja ani buni de presă în spate, mogulatele se formaseră și evoluau, dar eu tot nu văzusem nici un mogul în carne și oase, nici măcar de la distanță.

Când „Cotidianul” a ajuns la Sorin Ovidiu Vîntu, un vânt rece a străbătut redacția. Îl și vedeam pe SOV șontâcăind prin redacție și împărțind în stânga și-n dreapta indicații, din vârful cârjei: ce și cum să scriem, pe cine să înjurăm și cui să-i punem puf sub fund. Poate venea numai noaptea, poate reușea să se facă invizibil – așa cum făcuse cu banii de la FNI – , poate nu venea deloc. Eu nu l-am văzut niciodată. Nici în redacție, nici pe stradă, nici în benzinării sau în parcări, unde-și dădea întâlniri de afaceri necurate. Numai la televizor l-am văzut, în diverse ipostaze. Și n-am simțit nicio clipă călcâiul lui pe ceafă.

La început, văzând că nu mă bagă în seamă, am crezut că nu vorbește decât cu angajații cu salarii mai mari de 500 de euro, dar m-am înșelat. A continuat să mă ignore chiar și când eu însumi am trecut, pentru scurtă vreme, de acest prag fabulos. Eram un naiv. De fapt, el îi suna doar pe cei cu peste 5.000 de euro pe lună. Da, erau așa salarii! La banii ăștia, ba chiar la mult mai puțini, începi să gândești ca mogulul. Capeți brusc convingerile lui politice și ți le schimbi o dată cu el, nici nu e nevoie să te mai sune. Îi știi inamicii politici, pe cei care îi stau în cale în afaceri, și lovești cu toată forța salariului fantastic. Cum la ziar nu prea erau lefuri atât de mari, goarna lui Vântu suna mai tare la Realitatea TV, unde erau fluturași de salariu cu peste 10.000 de euro pe aripioare.

Pot spune că am fost norocos că n-am avut salariu mare. Dacă mă suna mogulul și pe mine, ce-aș fi făcut? Mi-e teamă să-mi răspund. Acum mă uit înapoi la cei cinci ani de la „Cotidianul” (2004-2009) ca la cea mai frumoasă bucată din viața mea de ziarist. Abia după ce am plecat de acolo am aflat că mogulul își punea imperiul să cânte ca să joace el într-un picior. Mie nu mi-a zis nimeni să cânt. În redacție nu se cânta în cor, ci existau doar anumiți soliști vocali și instrumentali (mai bine zis „intrumentați”) care interpretau cu patos partiturile primite de la mogul.

La Dan Voiculescu m-am reîntors în octombrie 2009, mirosind a mort. Veneam de la „Cotidianul”, care își dădea duhul în brațele lui Cornel Nistorescu.

Știam cum stătea treaba la „Jurnalul Național”. Nici acolo, ca și la „Timpul” și la “Cotidianul”, nu mi-a spus nimeni vreodată să scriu ceva anume și într-un anume fel. Să mă fi sunat Voiculescu sau cineva din familia lui să-mi spună să bag ceva și de Băsescu, de rău, în articolele mele despre babe, capre, țigani, biciclete, obezi, infirmi, geniali, banali? Nu. Să-mi fi transmis asta prin intermediari: Marius Tucă, Dan Constantin, Valentin Zaschievici sau alți redactori șefi? – că erau vreo patru simultan, fiecare pe un sector. Nu! Mai multă libertate decât la „Jurnalul Național” n-am avut niciodată, nici măcar la „Cotidianul”, unde tot mi s-au refuzat câteva subiecte – unele pentru că erau pur și simplu proaste, altele pentru că erau prea costisitoare și redacția nu-și permitea să le facă – dar în timpul ăsta se plăteau salarii cu basculanta către anumiți vânturiști.

Când aud pe câte unul că-mi zice că am fost omul lui Vântu, omul lui Voiculescu, îmi vine să-i zic: să mori tu? Sau măcar mama ta? Pe ce te bazezi? Cine spune asta nu știe cum e organizată o redacție, pe ce traseu curg ordinele de sus în jos, unde ajung și cine le execută. Cei mai mulți ziariști din presa română sunt oameni onești, își fac treaba cum pot mai bine. Cum e manipulată munca lor de șefi, de uneltele mogulilor, asta e altă discuție.

N-am văzut niciodată un mogul pe la care am lucrat, n-am primit comenzi, n-am livrat. Am ieșit de mult din presă, adică nu mai sunt angajatul vreunei redacții, și nici până acum nu știu cum arată, cum miroase un mogul. Încep să mă simt frustrat. Lansez aici rugămintea către toți mogulii și mogulașii din România să mă primească și pe mine, fie și în anticameră, să-l văd măcar pe unul dintre ei, prin ușă, când intră secretara cu cafeaua.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!