Am citit mai demult o proză fantastică de-a lui Ray Bradbury (un scriitor uriaș, mult peste ce cred snobii noștri, păpători de finețuri literare), ceva despre un funcționar din New York care iese într-o zi de la serviciu și, chiar în fața clădirii de birouri, pe Wall Street, dă peste un accident rutier. Un om agoniza în sânge sub roțile unei mașini. Șocat, funcționarul a încremenit, incapabil să facă ceva – dar oricum nu se mai putea face nimic. Alți câțiva trecători se opriseră și ei și se uitau la scena zguduitoare, în timp ce, oripilați sau grăbiți spre treburile lor, cei mai mulți aruncau doar o privire și treceau repede mai departe. Minute bune au fost acolo, în jurul muribundului, doar câțiva curioși. Dar când el și-a dat sufletul, cu un ultim geamăt care l-a trezit pe funcționar din starea de siderație, tot mai mulți oameni s-au adunat, parcă la un semn, în jurul mortului. Stăteau acolo, priveau trupul strivit de mașină fără să scoată un cuvânt, fără să schițeze vreun gest. Figurile acelor oameni, reci, impenetrabile, ca ale unor pacienți sedați, l-au urmărit multă vreme pe funcționar.
Printr-o coincidență cum numai în prozele fantastice se întâmplă, câțiva ani mai târziu măruntul amploaiat este din nou martorul unui deces. De data asta, cineva se aruncase de la etaj (chiar se aruncase, că se întâmpla în America, nu în Rusia). În jurul lui, din nou, un grup de oameni. Unii se agitau, strigau, trăiau dramatic acele momente încărcate de groază. Alții apăreau parcă de nicăieri, chemați de sunetul neauzit al morții, și stăteau acolo, lângă sinucigaș, unul lângă altul, privind în tăcere. Și deodată, privindu-i pe acei necunoscuţi atrași de moarte, funcționarul nostru își dă seama că sunt exact aceiaşi oameni, bărbați și femei de toate vârstele, care se adunaseră și la accidentul rutier de pe Wall Street.
Ani de zile, scena cu necunoscuţii prezenți la două morți violente, aceiaşi, neschimbați, l-a urmărit fără încetare pe funcționarul nostru. Nu găsea o explicaţie cât de cât acceptabilă, iar asta îl tortura pur și simplu. Poate că furat de gândurile lui fără răspuns, poate doar pentru că acesta îi fusese sfârşitul scris, el este într-o zi lovit de o mașină și moare. Moare încet, simte cum se scurge viața din el. Vede cum se adună trecători speriați în jurul lui. Și observă, ca prin ceață, cum printre ei își fac apariţia aceleaşi figuri de la primul accident și de la sinucidere. Apoi, după ce-și dă ultima suflare, se vede pe sine însuși stând printre acei indivizi misterioși care apăreau mereu la accidente. Stă acolo și privește impasibil la propriul lui trup, rămas sub roți. Își dă seama că a devenit el însuși unul dintre acei anonimi atrași de moartea cuiva. Poate și ei morți cândva în mod brutal. Și de atunci încolo, fantoma atât de reală a funcționarului va apărea și ea, alături de altele, ori de câte ori cineva murea violent în oraș, în public.
Mi-am amintit proza asta azi dimineață, când, îngrozit, am văzut la televizor iadul adevărat din Hong Kong, acele blocuri-turn din complexul Wang Fuk Court arzând de jos și până sus ca niște ruguri verticale (cum-necum, am evitat insuportabila sintagmă „ca niște torțe”, deși aici s-ar potrivi perfect).
Focul a pornit de la schelele de bambus folosite în construcții, spun agențiile de știri. N-am înțeles cum poți ridica până la 30 de etaje și chiar mai mult o schelărie de bambus, care e totuși un lemn, nu fier – dar câte nu ne miră la chinezi! Dar nu asta e important acum. Au murit deja în incendiu – cifrele sunt în mișcare – vreo 50 de locatari din cele peste 2000 de apartamente cuprinse de flăcări, vreo 300 sunt dați dispăruți, au murit și 4 pompieri, iar alți 20 sunt în stare gravă la spital. O catastrofă! O durere cât tot pământul.
Cât de mult m-aș fi obișnuit cu fel de fel de tragedii din toată lumea care mă bombardează din televizor, făcându-mă aproape imun, azi m-am cutremurat. Am simțit cumva în carne groaza acelor oameni rămași la etajele superioare, vânați nemilos de urcușul rapid al flăcărilor, le-am intuit o clipă țipetele, răsuflarea otrăvită de fum. M-a făcut să plâng plânsul unui pompier deznădăjduit, îngenuncheat la propriu de neputința lui de a mai face ceva. Obosit, negru de funingine, se prăbușise în genunchi și plângea spasmodic. Cum să te lupți cu furtuna aia de foc?
Un asemenea spectacol al distrugerii și al neputinței noastre nu te lasă indiferent, oricât de tăbăcit ți-ar fi psihicul de întâmplări similare, nici nu te mișcă doar puțin, ci te zguduie până în adâncul ființei când îți dai seama că există pe lumea asta forțe cu care nu ne putem pune, deși noi credem, în orgoliul nostru prostesc, că am ajuns stăpânii planetei. De când am văzut imaginile la știri, nu mai sunt în stare de nimic. Parcă-s paralizat. Sunt ca broasca aia de laborator căreia i s-a tăiat cu forfeca o bucată de creier, dar continuă să reacționeze la stimuli, inconștient, prin sistemul nervos vegetativ.
Dar nu coșmarul acela, în toată cruzimea lui insuportabilă, m-a lovit atât de tare și de adânc. În fond, am tot fost martor direct, ca reporter, la tragedii la fel de greu de suportat. Mă gândesc acum doar la explozia camionului cu azotat de amoniu din Mihăilești, Buzău, în 2004, când au murit doi ziariști și 16 pompieri și săteni, alți 13 oameni fiind răniți. Am umblat pe acel câmp, printre rămășițe umane împrăștiate de explozie, încercând să redau cât mai fidel tragedia în ziar. Mă mai tulbură și acum, după atâția ani, acele amintiri. Și asta ar fi doar una dintre grozăviile pe lângă care am trecut; eu razant, iar ele prin mine.
Și atunci cum de m-a lovit așa de tare tragedia din Hong Kong?
Ceva anume, un detaliu din imaginile de la acel incendiu a declanșat, cred, prăpădul din sufletul meu. Așa cum o minusculă capsă pirotehnică declanșează cu pocnetul ei mic explozia uriașă a dinamitei, care poate muta dealuri din loc.
Ei bine, în timp ce focul urca vertiginos de la un etaj la altul, făcând betonul să crape, carbonizând totul, obiecte și oameni, mai ales oameni, în timp ce sute de pompieri luptau pe viață și pe moarte cu flăcările, sub cerul înroșit de foc ca de sânge, în timp ce o lume întreagă privea înmărmurită de durere, în direct, la acest coșmar al speciei noastre, câțiva indivizi, aflați la fața locului, stăteau pe margine și filmau netulburați cu telefoanele mobile. Și m-am gândit atunci că, exact ca în proza lui Ray Bradbury, aceia vor fi fiind oameni care la rândul lor au murit cândva într-un incendiu sau în împrejurări la fel de cumplite și acum au sosit de pe lumea cealaltă la acel priveghi întunecat, la primirea în rândul lor a altor umbre. Numai că, în plus față de personajele marelui scriitor american, ei nu priveau rece, fantomatic, spectacolul morții, ci îl filmau.
Priviți în jur, fiți atenți: de câte ori se întâmplă o nenorocire pe la noi, și nu ducem lipsă, apar imediat niște oameni, semeni de-ai noștri, care nu încearcă să ajute cu ceva, nu intervin în niciun fel, ci stau pe margine, insensibili la tot ce văd, și filmează. Poate lor li se pare că fac ceva interesant, că informează lumea, că stochează probe în telefon, că-și vor impresiona apropiații cu filmările alea sau cine știe ce s-or mai fi gândind ei că fac, dar la un lucru nu se gândesc sigur: că-s morți de mult. Pentru că nici nu citesc.
