Moș Curelușă, curelarul

Moș Samoilă Curelușă este curelar. Meșter fără pereche. Harnașamentul ieșit din mâinile lui poate să însemne chiar mai mult decât calul. Îi dă calului o frumusețe nouă și îi redă noblețea și demnitatea pierdute sub bici și-n corvoadă. Dar și dacă nu ai cal, el se va întrupa cumva în interiorul harnașamentului, chiar din neant, pentru că moș Samoilă nu taie pur și simplu curele și le coase una de alta, ci construiește cai pe dinafară. (VIDEO)

Familia Curelușă, din Dumbrăveni, Suceava, este o dinastie de meșteri curelari.

Tatăl lui Samoilă, Andrei Curelușă, a fost curelar. Fiul repară astăzi hamuri făcute cândva de tată.

Bunicul, Vasile Curelușă, a fost curelar. Nepotului Samoilă, ajuns acum la 78 de ani, i s-a întâmplat să repare un harnașament făcut cine știe când de bunicul lui. Străbunicul lui, Ion Curelușă, a fost curelar.

‒ Noi aveam și tăbăcăria noastră, ne pregăteam singuri pieile, își amintește meșterul. Și țineau, nu ca astea de acum, din magazin. Pielea de vârtej ține 120 de ani și mai bine.

Vârtejul e un cilindru metalic. Se puneau în el pieile de vită, se umplea cu ulei mineral și cu seu de oaie, apoi era învârtit cu un cal fără oprire timp de douăsprezece ore. Pielea se făcea moale la pipăit și nu se rupea. Moș Samoilă are și acum vârtejul, îl ține de amintire într-un șopron. Găsește în comerț piele mult mai ieftină, chiar dacă nu atât de rezistentă.

Amintirile lui moș Samoilă se opresc la străbunicul Ion, dar el știe că și înaintea lui bărbații din neamul Curelușă tot curelari au fost, făceau harnașamente pentru caii de plug, pentru caii de paradă și de război, pentru caii de șaretă, de promenadă sau de curse. Câteva generații de curelari își adună priceperea și talentul în moș Samoilă. Parcă își sculptează harnașamentele în piele. Le împodobește cu broderii fine, cu fleoncuri și pampoane săltărețe, toate numai și numai din piele, le pune bumbi luminoși de alamă și le încheie cu catarame argintii din fier lustruit în seu, totul exact așa cum se făcea și acum o mie de ani.

Când comuniștii au dus caii la abatoare sau i-au dat la porci să-i mănânce de vii, pe bază că marele frate sovietic ne va da tractoare, Samoilă Curelușă avea vreo 20 de ani. Lucra împreună cu tatăl lui în atelierul de curelărie al familiei. Și deodată nu a mai avut pentru cine să facă hamuri, căpestre, hățuri, trupare. Nu mai erau cai! Lumea se învârtea bezmetică și fără suflet ca o roată de tractor răsturnat în șanț. Un timp, Samoilă s-a îngrijit de uriașele curele de transmisie, din piele, de la batoze. Când și acești dinozauri au dispărut din tarlalele de grâu, și-a urcat sculele de curelar în pod. Credea că pentru totdeauna. S-a făcut sudor la Stația de Mașini și Tractoare. Treizeci de ani, până a ieșit la pensie, chiar în ziua Revoluției, nu a mai făcut nici măcar o curea pentru copii. Refuza să facă doar în timpul liber, ca pe o joacă, meseria de la care familia lui își trăgea numele. Oamenii din sat nici nu mai știau, de mult, de ce îl cheamă Curelușă, dar el nu uitase nimic din ce învățase de la tatăl lui și primul harnașament cusut după zeci de ani i-a ieșit de parcă tot timpul numai asta făcuse, sporindu-și îndemânarea și priceperea. Și de la Revoluție încoace tot coase la harnașamente, mai ales că oamenii și-au recăpătat pământurile și au început din nou să țină cai pe lângă casă. Dar prima lui grijă a fost să dea mai departe meșteșugul neamului Curelușă. Avea șapte băieți și cinci fete. I-a învățat curelăria pe ultimii doi băieți. Ceilalți aveau deja meseriile lor și lucrau care-ncotro.

‒ Din doi băieți care au învățat cu mine să coase la hamuri, unul mi-a murit în Italia. S-a dus să se scalde într-un iaz și s-a înecat, spune bătrânul cu voce sugrumată, iar ochii i se umezesc și parcă se dilată și se strivesc de lentilele groase de un deget.

Ceilalți copii îi trăiesc și are de la ei 36 de nepoți și 20 de strănepoți.

Al doilea băiat pe care l-a învățat curelăria, Leon, munceștea acum în Grecia, dar se va întoarce în curând să ia, la propriu, hățurile din mâna tatălui său.

Acum, dacă înfigi compasul în Dumbrăveni și tragi un cerc de 50 de kilometri, nu găsești înăuntru alt curelar. Următorul e tocmai în Rădăuți. Așa se face că moș Samoilă are comenzi pe un an înainte. Nu poate face mai mult de un harnașament pe lună, că e treabă de migală. Îl sună clienți din toată țara. El îi spune fiecăruia: “Îți fac, dar trebuie să aștepți atâtea luni până îți vine rândul”. Și omul, dacă își iubește calul și dacă se respectă și pe sine, așteaptă, fiindcă ține morțiș să aibă un harnașament făcut de Samoilă Curelușă.

Atunci meșterul ia bucata de piele, desenează pe ea forma curelei cu zgârieciul și taie în lung cu cuțitul. Un cuțit făcut din măsea de coasă, pe care îl bate cu ciocanul ca să-l ascută, îl face brici. Când are toate curelele pregătite, își face cosoaia, adică o sforicică din piele, cu care coase hamurile. O taie cu mâna, la ochi, fix de trei milimetri pe toată lungimea.

‒ Secretul e unghia de la degetul mare, dezvăluie bătrânul clipind vesel pe după borcanele de pe nas. Unghia e o sculă. Urmărești marginea cu unghia, reglezi lățimea tot din unghie și tai drept.

O arată: e o unghie neagră și groasă ca un corn care îi crește din deget.

Prinde curelele într-o menghină de lemn și începe să coase. Înțeapă cu sula prin pielea groasă, trece cosoaia prin gaură și o strunește. Iese o cusătură frumoasă, (în inimă, în cruce, încălecată sau pe dungă), perfectă, n-ai zice că e făcută de mână. Azi un pic, mâine un pic, după o lună de zile toate piesele sunt gata: pieptarul, jugulețul, sadelca, truparul, opritoarea, chinga, cheutorile, lăturașii. Le face flori pe margini cu o dăltiță, le împodobește cu ținte din alamă și la urmă le încheie cu catarame zdravene, să țină și la tras bușteni în pădure.

Moș Samoilă mai știe câteva meserii. E și sudor, mecanic, electrician, strungar. Își face singur, în atelierul din curte, toate sculele de care are nevoie la curelărie, țintele, cataramele. După o lună de muncă, mai ales noaptea, căci ziua trebăluiește prin grădină, harnașamentul e gata de pus pe cal. Îl vinde cu două-trei mii de lei, depinde de mărime. Scade cât a dat pe material și rămâne, curat, cu șase sute de lei. În Occident, un harnașament făcut de dânsul costă o avere. Aici, în țară, el le dă ieftin, după buzunarul românului.

‒ Nu, nu e o afacere. Fac hamuri pentru că nu pot sta locului dacă nu le fac, n-am liniște. E obligația numelui de Curelușă, spune moș Samoilă.

Și nu numai de asta. Ci și pentru că iubește caii. Simte în ei un suflet ca de om și vrea să le dea să poarte ceva frumos, făcut de mâna lui. Se plânge că astăzi au ajuns de batjocură. Sunt puși la muncă în hamuri însăilate din furtunuri de pompierie, cu hățuri de cârpă, cu căpestre din funie. Sunt hărtăniți cu satârul în măcelării, schilodiți de mașini, bătuți cu lăturașul în fața birtului și în obor, abandonați la bătrânețe ca niște ca niște lucruri netrebuincioase. El se chiorăște noapte de noapte la un bec și-și rupe degetele pe hamuri ca să facă, pe trei parale, niște lucruri cu care oamenii se fălesc. E felul lui de a răscumpăra păcatul oamenilor față de cai.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!