N-ai cu cine, bă, n-ai cu cine!

Generalul Oprea (da, general, nerușinatul!), această emanație a izmenelor, această gușă cu patefon care scoate mereu aceleași fraze fără conținut, nesimțitul ăsta pe care românii nu-l mai suportă – poate doar lingăii din spatele lui, căror le asigură un cur de pupat și, ca răsplată, un os de ros – îndrăznește să vină la negocieri la Cotroceni, va să zică să decidă soarta noastră tocmai acum, când zeci de mii de voci au cerut zile în șir să se schimbe ceva în sistem, să se ducă dracului toți hoții și cinicii ăștia care ne-au adus la capătul răbdărilor, în coada Europei, de ni se balegă toți în cap. Apoi mai vine și la televizor de ne explică, din nou cu aceleași sforăieli patriotarde, cum dă el din fălci pentru interesul național.

Iar lumina moralității românești, steaua polară a politicii de astăzi, Iohannis, îi strânge mâna nemernicului și negociază cu el ca și cum ar fi un politician onorabil și reprezentativ. Iohannis nu poate să-i spună: domnule, îmi pare rău, dar pentru buna reputație a instituției prezidențiale nu primim aici indivizi cercetați penal, plagiatori, lichele, cu atât mai mult cu cât partidul dumneavoastră nu a participat la alegeri, nu reprezintă pe nimeni.

Iohannis nu-i poate spune asta lui Oprea, nici lui Dragnea sau altui excrement din cocina noastră politică, fiindcă el însuși nu e decât un oportunist fără viziune, un simplu zugrav al Sibiului și al nenumăratelor sale case, despre care încă nu ne-a spus clar cum le-a dobândit. Mai în glumă, mai în serios, am scris pe Facebook zilele trecute, când au început negocierile pentru noul guvern și toate privirile s-au întors vrăjite spre Iohannis: „Astrele s-au aliniat ca niciodată. Cu un puternic ascendent în Rac, soarta României e acum în Casa Schimbării, Casa Speranței, Casa Suferinței, Casa Renașterii, Casa Solidarității, Casa Reușitei. Și toate aceste 6 case sunt în mâna lui Iohannis“.

Acest Petrache Lupu al politicii românești, căruia Dumnezeu i-a pus mâna în cap, iar el nu reușește decât să se bâlbâie și să zâmbească tâmp (chiar așa: ce era cu zâmbetul ăla turmentat când anunța rezultatele primei runde de negocieri, în timp ce în aer mai mirosea a carne arsă?), zugravul așadar a ajuns președinte doar împins în sus de brațul balanței care-l trăgea în jos celălalt impostor, Ponta, autorul de rezervă al operei altora. A fost răul mai mic. Nu trebuie să ne punem mari speranțe în el. N-are nici curaj, nici viziune, nici fundament moral. Se pare că nici prea harnic nu-i, nici bântuit de idei și neliniști. Dar măcar atât îi putem cere: să nu-i mai primească pe tâlhari la masa lui ca să hotărască împreună cu ei ce se va întâmpla cu noi de-aici încolo.

Am putea încerca să-l facem să priceapă un lucru elementar: că e imposibil să construiască binele împreună cu arhitecții răului. Constituția îi lasă loc de manevră pentru că vorbește de consultarea cu partidele politice, nu cu anumite persoane din partidele politice. Refuzând dialogul cu liderii care nu se încadrează în portretul schițat de protestatari, Iohannis poate forța o schimbare în rândul partidelor, din interior.

Am putea să…

Nu. N-am putea nimic. Să nu ne facem iluzii. Cum zicea un aforism al unui filozof uitat, n-ai cu cine, bă, n-ai cu cine! Nici cu politicienii, nici cu poporul, care a strigat o dată în piață, de-a dat cu guvernul de pământ, apoi s-a retras repejor la căldurică, să nu piardă prea multe episoade din telenovelele preferate.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!