Nicu Modarom

Omul de afaceri Nicu Catană, știut doar ca producător al vodcii Voronskaya, era înainte de revoluție depanator TV la Modarom, în Botoșani. De aia îi ziceam Nicu Modarom și așa apare și în romanul meu, „Paișpe”. Florentin Florescu mi-l prezentase, ei fiind amândoi din Vorona (de unde și numele vodcii Voronskaya) și cam de aceeași vârstă.

La atelierul lui Nicu ne adunam câțiva tineri și ne întreceam într-un fel de turnir de bancuri. Pe bani. Regula era așa: dacă îi spuneam cuiva un banc și nu-l știa, îmi dădea 5 lei. Dacă-l știa, îi dădeam eu 5 lei. Vă vine să credeți sau nu, o vreme așa am supraviețuit. Întrecerea asta îmi aducea câțiva lei pe zi și un spirit boem, de frondă (mai toate bancurile erau politice, desigur), care mă hrănea mai consistent decât mâncarea de la autoservire, unde îmi cheltuiam parte din câștiguri. Restul se bea.

Nicu Modarom era o enciclopedie de bancuri și, fiind foc de isteț, putea să le modifice ca să nu mai semene cu ce știai tu – și așa îți halea banul. Când aflam un banc nou de la el, dădeam fuga în oraș, îl ziceam repede la cât mai mulți și le luam banii. Pe urmă bancul se răspândea și pentru noi nu mai avea decât valoare literară. Când un banc se devaloriza, mă duceam la Nicu și mă reaprovizionam. Sau inventam eu unul și i-l spuneam. Plătea pe loc, spre deosebire de alții, care și azi îmi mai sunt datori (datoria asta e imprescriptibilă ca genocidul).

Pe omul ăsta nu l-am văzut niciodată încruntat. Numai zâmbind. Zâmbea cumva la mișto, că avea un dinte câș; dacă erai supărat pe el, puteai crede că se strâmbă la tine, dar așa ceva nu se putea, el chiar zâmbea cu adevărat. Nu zic, o fi avut și momente de furie, dar eu nu l-am văzut. Zicea că nu-și permite să fie posomorât în prezența mea. Mă știa necăjit și îmi susținea moralul.

În garsoniera lui Nicu, vizavi de Piața Mare, trăgeam niște beții monstruoase.

Într-o dimineață, după o beție cu rachiu de cireșe (noi îi ziceam rachiu de parizer, că aducea cumva la gust, de la sâmburi), eu m-am trezit primul. Cât eram de mahmur, adică doar pe jumătate treaz, restul otrăvit, am început să râd de imaginea generală: în garsonieră erau vreo zece inși lățiți pe podea, beți, claie peste grămadă, în cele mai ciudate poziții, parc-ar fi fost zvârliți cu lopata peste gard.

M-a înduioșat Nicu, gazda noastră, care adormise îmbrățișând tandru un picior de-al lui Bunicuța (alt prieten din gașcă), cu obrazul lipit de șosetele nespălate. Când mișca Bunicuța din degete, Nicu strâmba din nas, dar nici nu se dezlipea de hoit. El, gazda, dormea pe jos, iar patul mi-l dăduse mie și lui Florentin. Lângă noi mai adormise unul, îngenuncheat pe podea, cu capul pe marginea patului. Ăla tot dădea din buze în somn, ca peștele, nu știu ce visa.  Florentin s-a trezit, a mormăit cu vocea dogită de mahmureală:

– Băi, ăsta vrea să sugă. Are cineva vreun deget curat?

S-au trezit și ceilalți, unul câte unul. Adică doar au deschis ochii, rămânând mai departe la locurile lor fiindcă le era greu să se descâlcească din morman.

– Nicu, dă-mi o cană de apă, că-mi arde instalația! a mormăit Florentin.

Nicu se smulge anevoie din dulcea lui îmbrățișare, pășește cu grijă printre capete și membre îmbârligate, vine cu o cană la Floretin. Ăsta o dă pe gât fără să răsufle, zice:

– Bună, rece. Mai adu una, că tot mai arde.

Nicu mai aduce o cană. Florentin o bea și mai cere una. La care Nicu zice:

– Ho, nebunule, că-mi golești toată cada!

Pe atunci se dădea apă cu program și oamenii adunau în cadă, să aibă la nevoie. Și, alături de spălarea veceului, setea chiar era o nevoie, mai ales după beție.

– Nu-i nimic că-i din cadă, zice Florentin, mai dă-mi. Parizerul ăsta arde rău.

– Mai abține-te, că vrem să ne spălăm și noi pe ochi. Nu putem merge la serviciu cu fețele astea. Pe urmă poți s-o bei pe toată.

– Bine, atunci dă sticla aia de rachiu încoa.

– Iar rachiu?

– Na, eu am încercat și cu apă, dar dacă zici că-ți trebuie…

Unii au plecat la muncă, nu știu cum, tremurând de mahmureală ca niște câini bătuți, câțiva am mai rămas la Nicu și ne-am îmbătat din nou fiindcă nu curgea apa la robinet. Când în sfârșit am auzit-o picurând, deja nu ne mai interesa.

Alte câteva beții epocale am mai tras cu Nicu pe la cârciumi, unde el făcea mereu cinste, că era salariat, spre deosebire de mine, care nici măcar nu-mi doream asta, chiar la el la atelier, printre diode, difuzoare și tuburi catodice, sau în Vorona. Toți din gașca lui eram tipi haioși, bețiile noastre erau frumoase, crăpam de râs. Dar numai Nicu mai avea umor și după beție.

Aproape firesc, Nicu Modarom s-a lăsat de reparat televizoare, după revoluție, și a ajuns unul dintre cei mai mari producători de alcool din România. Promitea de tânăr. Și și-a păstrat simpatia pentru scriitori și aprecierea pentru cultură. Nu se zgârcea. Nu știu să existe vreun eveniment cultural din Botoșani la care firma lui să nu fi contribuit. Iar comuna lui natală, Vorona, al cărei c etățean de onoare a devenit, a renăscut și datorită lui.

Când a murit pe neașteptate mama mea, a trebuit să organizez înmormântarea pe fugă, eu fiind pe acolo întâmplător, la o documentare. Nicu mi-a trimis câteva lăzi de vodcă pentru praznic. Mama zăcea moartă în cimitir, neamurile noastre, îndurerate, zăceau moarte de bete pe sub masă. Și tot cu Voronskaya au reînviat, căci cui pe cui se scoate, pomenind-o și azi pe mama, că strașnic praznic a mai avut.

Altădată, cam în aceeași perioadă, eram la Botoșani tot pentru un reportaj. Nu știu cum s-a întâmplat, m-am lăsat furat de peisaj și am băut cu Florentin Florescu toți banii primiți în avans de la redacție. Stăteam la hotelul Rareș, la prietenul Gigi Câmpanu (care lucrase cu tata la Gostat Albești și m-a recunoscut după nume, când m-am cazat prima oară la el), deci cu cazarea nu era o problemă, de mâncare nu eram interesat, necazul era că n-aveam bani de drum la București, în caz că mi-ar fi dat prin cap să mă întorc la redacție. Depășisem cu o săptămână termenul, dar eu tot mă mai documentam. Marius Tucă mă căuta la telefon, nu știa ce-am pățit. Bineînțeles, n-aveam semnal.

Ne-am dus amândoi la Nicu Modarom, la birou, mi-a dat 100 de dolari cu împrumut:

– Să ai de drum și încă ceva ca să vă dregeți, că de băut nu vă ajunge.

Și avea dreptate. Până la gară, am făcut praf suta aia de dolari. Bine, asta a durat vreo trei zile, că nu era așa de ușor pe vremea aia să ajungi la gară.

A doua oară ne-am  dus la Nicu acasă, casă de afacerist în plin avânt, nu garsoniera aia mirosind a poșirci, am mai stat cu el la povești și la Voronskaya, iar când să plecăm, a venit cineva și mi-a adus un bilet de tren. Acel cineva ne-a luat cu mașina și ne-a dus la gară.

– Să nu deschizi geamurile, că ăștia vând biletul din mers și-l beau, l-a atenționat Nicu pe șofer.

– Și ce e așa de rău că bem? a întrebat Floretin.

– Nu-i nimic rău să bei. Dar știi ce nasol e să fii mahmur.

Nu mai beau de 15 ani, dar mahmur tot mai sunt oleacă. Pare că nu trece niciodată. Avea dreptate Nicu.

L-am mai văzut doar de două-trei ori în ultimii 15 ani. În persoană, vreau să zic. Altminteri, îl întâlneam peste tot pe unde mergeam prin țară când vedeam reclamele la Voronskaya și-mi reaminteam cu nostalgie nebuniile noastre din cumpăna anilor ’90 – puțin înainte și puțin după. Eram tineri și aveam de unde muri, nicio băutură nu putea să ne răpună.

Nicu Catană-Modarom a murit azi dimineață, la ora 7, când privighetorile tac. Stop cardiac. Avea 56 de ani. O inimă mare s-a oprit, un om bun a plecat dintre noi.

Florentin a zis odată la un chef: „Dacă bei toată viața, n-ai timp să mori”. Uite că el și-a găsit timp. Bunicuța s-a dus, Florentin s-a dus, acum și Nicu… Poate și alții, de care nu am aflat. Din vechea gașcă, sunt ultimul sau printre ultimii. Oare fiindcă m-am oprit la timp? Nu știu cum, parcă murim în ordinea în care ne îmbătam. Eu apucam să-i văd pe toți torpilați, răsturnați unul peste altul. Asta mă liniștește întrucâtva și mă face să nu regret bețiile trecute fiindcă, observ, abstinența duce la dezordine.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!