Nu există-n lumea asta frate ca al meu

Azi e ziua unui om la care țin mult. Dănuț Dionisie Mîrza. După nume n-ați spune că e fratele meu, dar este. Frate bun, de mamă și de tată. Să explic întâi de ce-l cheamă așa, apoi de ce mi-a venit să-i zic la mulți ani așa, public.

Dănuț era al treilea copil al mamei cu tata, după Lili și după mine, dar ea încă nu divorțase cu acte de primul soț, Mîrza, un cioban care o deșela cu bătăile și de la care a fugit într-o noapte, iar secretarul de la primărie, zicând că așa-i cere legea, a trecut primii doi copii pe numele tatei, Ilișoi, pe următorii doi pe numele soțului din acte, Mîrza, să fie pace; abia la ultimul, la Leta, n-au mai fost probleme, fiindcă între timp mama a încheiat acel divorț de care oricum nu prea-i păsa și s-a putut în sfârșit căsători cu tata, după ani și ani de conviețuire, o căsnicie în fapt, la care ea venit cu trei copii din prima căsătorie, tata cu patru, după ce mama lor murise, deci au început cu șapte copii și au avut noroc, au mai făcut și împreună cinci.

Tatei nu-i păsă că ne cheamă Ilișoi sau Mîrza, eram toți copiii lui. Dar la numele de botez ținea. Scotea el niște nume din mintea lui de bucovinean și venea cu ele la mama: „Ia, Ileană, uite-așa să-l cheme pe copcil”. Frumos vorbea tata, dulce. Zicea „copcil, copcilă”.

Când s-a născut prima lor fată, în 1966, i-a zis mamei că vrea s-o cheme Zanovia. „Bine”, a zis mama, și s-a dus la primărie și a numit-o Elena. Toți îi ziceam Lili, Liliana, tata i-a zis mereu numai Zanovica. O ținea pe-a lui. Mie a vrut tata să-mi zică Voruță, mama mi-a zis Viorel, așa i-a plăcut ei. Nu-mi amintesc să fi auzit vreodată numele ăsta din gura tatei. Mi-a zis mereu Voruță. Când a venit și Dănuț, după mine, tata a vrut să-l cheme Dionisie. Mama voia Dănuț, că era Dan Spătaru la modă, înnebuneau țărăncile după el. Și după Benone Sinulescu.

Mama și surorile ei, Țața Catinca (Țața) și Țața Ana (Țațana), nășteau, nu știu cum, toate odată. Veneam pe lume așa, în serii de câte trei. În seria din 1969 au fost Dan (al Țaței), Dănuț (al mamei) și Daniela (a Țațanei), că tustrele surorile erau fermecate de Dan Spătaru, pe care-l ascultau și când mergeau la prășit, trâgând după ele câte un radio cu baterii printre rândurile de păpușoi. De data asta, mama și tata au făcut un compromis și i-au pus băiatului, în acte, ambele nume, dorite de fiecare: Dănuț de la mama, Dionisie de la tata. Mama i-a zis mereu numai Dănuț, noi, ceilalți, tot așa, dar tata i-a zis numai Dionisie. De fapt, pronunța o formă scurtă și cumva feminină: Dionisă.

Azi Dănuț face 52 de ani. El e un tip modest, discret, chiar sfios aș spune, așa că numai noi, frații lui, și poate nu toți, știm de aniversarea asta. Scriu acum ca să știe și alții pentru că azi m-am gândit mult la el și, rememorând anii noștri, mi-am spus că merită să afle mai mulți de existența lui, de bucuria lui de azi – nu mă îndoiesc că se bucură, chiar dacă de-acum adunarea anilor nu mai e atât de așteptată ca în adolescență, pentru că e o fire veselă, e petrecăreț, nu scapă el ocazia de a încinge o chermeză cât de mică. Scriu despre el pentru că Dănuț al meu, vă spun cu mâna pe inimă, e un om cum puțini sunt.

Cel mai mult și mai mult îmi place la Dănuț că e cinstit. Integru, în sensul ăsta. Un om corect. A fost toată viața, până la pensie – căci e deja pensionar de vreo patru ani – polițist de frontieră la granița cu Basarabia (of!), pe unde se știe că trece valul de țigări. Putea să închidă ochii și să-și primească partea, să adune grămezi de bani. Dar nu! Fratele meu, bag mâna-n foc, pentru că-l știu, n-a luat nici măcar o țigară, nici măcar un leu.

A început acum vreo 20 și ceva de ani o casă, nu cu mult mai mare decât apartamentul meu, și încă n-a terminat-o. Nici gard la drum n-are, doar niște salcâmași care țin loc de gard, simbolic, și numai vara, când au frunză.

Ani de zile a umblat întâi cu o rablă rusească, un Moskvich, (îți amintești, Dănuț, de cîte ori s-a stricat pe drum când am fost odată împreună la tata?), pe urmă cu un Logan, până a ruginit, scoteai piciorul prin portieră și prin podea, puteai să-l pornești la talpă, ca Fred și Barney din „Familia Flinstone”. Când au început să cadă bucăți din Logan, acum câțiva ani, și-a luat un Renault la mâna a doua, pe care-l are și acum. N-a dat tunuri, nu s-a înhăitat cu contrabandiștii, și-a făcut serviciul exemplar, stând ferm pe culmile cinstei și ale onoarei. „Știi ce? Vreau să dorm liniștit pe perna mea, să nu mă caute fetele pe la pușcărie, să nu fac pe nimeni de rușine”, mi-a zis odată, când l-am întrebat cum de toți grănicerii și vameșii pe care-i știam eu plesneau de bogați, iar el o întindea gaia-mațu’ de la un salariu la altul. Mereu l-am apreciat pentru asta. Nu i-am spus de fiecare dată cât de mult, dar de câteva ori tot i-am zis, și atunci a primit laudele mele cu emoție de școlar care capătă un premiu neașteptat. A știut mereu că face bine ce face.

Din salariul lui de polițist de frontieră într-un sat amărât de la Prut a făcut o bucățică de casă și, mai ales, și-a ținut fetele la școală în Botoșani, la 100 de km distanță, cu tot ce înseamnă asta. Două fete frumoase și deștepte, nepoatele mele dragi. Alexandra e deja doctoriță la Iași, începătoare, iar Magda e încă studentă la medicină (colegă cu altă nepoată, de la alt frate, că e nevoie de medici în familia asta). Aș fi vrut să mai trăiască mama, să le vadă și ea. O, ce poveste, ce nebunie când am fost cu mama la botezul Alexandrei, o s-o spun altă dată… Și tata… Când îl vedea pe Dănuț în uniforma militară, întinerea tata pe loc și se umfla de mândrie de nu mai încăpea în ogradă. La fel când își vedea nepoatele – pe atunci niște mogâldețe neastâmpărate care se pierdeau printre straturile lui de flori, numai fundițele li se ițeau pe deasupra ca niște fluturi în zbor. Îți doresc, fratele meu, să ai și tu la vremea ta aceeași bucurie ca a tatei, când te vedea pe tine și pe copiii tăi.

Ieșit la pensie de la 48 de ani, că așa e legea la noi, Dănuț s-a apucat de agricultură, că n-are stare. A moștenit și de la mama și de la tata hărnicia lumii, nu ți-ar sta locului nici în somn, tot timpul trebuie să facă ceva. O vreme a frecat un tractor antic, făcut din bucăți – și nu prea se țineau bucățile una de alta; de câte ori mă duceam pe la el, găseam tractorul demontat, împrăștiat prin ogradă, iar frate-meu freca la piesele alea cu o cârpă, negru până-n cap de ulei ars și de unsoare. Acum și-a luat un tractoraș nou, în rate, va plăti la el până la adânci bătrâneți. În fiecare primăvară, Dănuț împrumută bani de la frați ca să-și cumpere motorină, piese, îngrășăminte, semințe, și îi dă înapoi când culege recolta. Așa e frumos, să se ajute frații între ei. Cel puțin ăla mic, Vasilică, de la Florești, face în fiecare an CAR la uzină și-i dă banii lui Dănuț ca să-și înceapă campania de primăvară, apoi Dănuț îi plătește ratele.

Fratele meu e, cum am spus, un om fundamental cinstit, cu simțul onoarei, harnic, iubitor, e pâinea lui Dumnezeu. Și generos. Și-ar da și cămașa de pe dânsul, chiar și străinilor. Îl și văd cum se bâlbâie când pleacă de la el cineva, nu știe ce să-i mai dea, ce să-i mai pună în portbagaj, ce să mai scoată de prin pod, de prin beci, de prin butoaie, din curte, ia și un sac de fasole, ia și un sac de mere, ia și porcul ăsta, ia măcar o bucată din el! Dănuț e exact tata: are mâinile făcute să dea, crescute direct din inimă.

Îl știu bine pe Dănuț pentru că am crescut împreună, la casa de copii am mâncat aceeași pâine amară. Și toate vacanțele tot împreună le făceam. Munceam împreună cu ziua să strângem un ban. Citeam aceleași cărți. Purtam aceleași haine. De mână fugeam de la cămin, de-a lungul liniei ferate, și mergeam pe jos până acasă. Împreună am fost și la liceu, la Botoșani, deși la școli diferite. Eu eram la Pedagogic, el la Eminescu, dar în același oraș, orișicât. Când venea el la mine, când mă duceam eu la el. Dacă avea unul un leu, îi ducea celuilat  jumătate.

Îți amintești, Dănuț, iarna aceea dintr-a unșpea, când am plecat cu trenul din Botoșani, ocolind prin Dorohoi, că era zăpadă mare și nu mergea autobuzul, am coborât la Zlătunoaia și apoi am mers 10 km peste deal, noaptea, prin zăpadă, cu valizele în cap, ne-am rătăcit, căci se tăiaseră plopii de pe marginea drumului, nu mai aveam reper prin zăpadă, pe întuneric, și era să murim de frig, de epuizare, dar mergeam ce mergeam, apoi ne îmbrățișam strâns ca să ne încălzim unul pe altul, și porneam mai departe, trăgând după noi valizele alea cu haine și cărți, și am ajuns acasă după vreo opt ore, vineți de frig, sufla tata în foc de leșina, că i se părea că nu arde destul de tare, ca să ne încălzim mai repede, căci nici nu mai tremuram de frig, eram pe jumătate morți, îți amintești?

Și când ajungeam la școală cu o zi mai devreme și nu ne primea în internat și dormeam în gară sau în câte un tren tras pe linie moartă – îți amintești? Și ne era frig. Și împărțeam un biscuit. Dar nu conta, abia așteptam să înceapă școala.

Îți amintești când ai călcat într-o sticlă spartă, ți-ai tăiat talpa dintr-o parte în alta, țâșnea sângele ca din arteziană, și eu am alergat cu tine în brațe până la dispensar, nu știu de unde am avut atâta putere, eram speriat, dar tu erai calm, te țineai strâns de gâtul meu, îmi ștergeai sângele de pe ochi și-mi ziceai pe unde să merg, te-a cusut doctorița la repezeală, apoi am fost împreună cu salvarea la spital, în oraș, și iar te-au cusut cu ace din alea curbate, ți-au pus perfuzii, și tu n-ai zis nici pâs, în vreme ce eu boceam ca o vădană pe coridor… Pentru că tu ai fost întotdeauna mai bărbat, de aia te-ai și făcut militar, în vreme ce eu am fost mai așa, mai poet, poate de aia mi-a și dat mama nume de floare. Și ție ți-a zis Dănuț, nu Dan, parcă știind că în zidăria bărbăției tale vei păstra tot timpul un copil delicat, un suflet bun.

Azi e ziua ta, frățioare, mon colonel, alături de care am crescut întâi acasă, apoi la orfelinat, cu care m-am avântat în nebunia adolescenței și cu care am mers, de mână, până pe malul morții. La mulți ani, fratele meu bun și drag! Mă mândresc cu tine, să știi! Și cu fetele tale. Și iartă-mă, te rog, pentru ieșirea asta publică, fără să-ți fi cerut voie. Știu cât de discret ești, cât de modest, până la pragul umilinței, cu atâta bun-simț, și că nu-ți place să te știe lumea. Dar pe de altă pare socotesc că nu e rău ca lumea să știe că există oameni ca tine, că poate tu nici nu te-ai gândit vreodată cât ești de bun. Mi-e dor de tine și te îmbrățișez frățește, aproape cu disperare, ca atunci când era să murim în nămeți, și aproape părintește, ocrotitor, ca un frate mai mare.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!