Nu mai zgâriați brânza!

Fane, șoferul, își mânca de sub unghii în delegații. Cât era de diurna de mică, el tot voia să economisească ceva, cât de cât. Ce să mănânci de 13 lei într-o zi și să-ți mai și rămână? El reușea!

Pentru ziariștii mai tineri, care nu știu ce înseamnă o delegație, aceasta este o deplasare a reporterului în teritoriu, unde se întâmplă anumite fapte. O deplasare la fața locului, cum se spune. Inevitabil, delegația presupune desprinderea de calculator, părăsirea redacției și contactul nemijlocit cu oamenii despre care ziaristul scrie.

 Pentru ziariști, diurna înseamnă o sumă de bani mai mică sau mai mare, de la redacție la redacție, de obicei mai mică, ce ar trebui să le asigure hrana pe timpul deplasării. Teoretic. Pentru patroni, diurna nu e decât un alt mijloc de a-și bate joc de ziariști.

Diurna, cum spuneam, era la „Jurnalul național” de 13 lei – aceeași din 2004 până în 2014, când am plecat de acolo. Mă rog, nu chiar 13 lei, ci 12 lei și ceva, dar ne mai punem pentru câțiva bănuți acolo? N-aveai ce mânca de banii ăștia la restaurant. Poate un cartof nu prea fiert, ca să nu intre mult combustibil în preț, o coajă de pâine rămasă de la alți clienți și un pahar de apă de la robinet, nici acela ras. Fără bacșiș.

Ca să nu murim de foame pe coclauri, puneam bani de la noi sau ne luam mâncare de acasă, dacă delegația nu era prea lungă. Fane, nu. Lui îi ajungeau ăia 13 lei, ba mai punea și deoparte. Abia aștepta să prindă o delegație ca să mai bage ceva la pușculiță.

După câteva deplasări cu el, i-am prins tactica. Noi, ceilalți, mergeam la restaurant, scoteam bănuțul de pe card și mâncam bine. Pe atunci nu era o problemă, salariile se plăteau lună de lună. Fane se lăsa pe spătar și se apuca de citit meniul. Noi comandam, terminam și ciorba, iar el tot mai citea.

‒ V-ați hotărât? ‒ insista chelnerul.

Fane nici nu ridica ochii din meniu, doar îi făcea semn din deget să mai aștepte, că încă mai caută.

Când noi aproape terminam de mâncat, Fane lăsa meniul pe masă răsuflând greu ca după cărat saci. Chelnerul venea în viteză.

‒ Cu ce vă servim?

‒ Păi ce aveți? întreba Fane clipind des și sugându-și buzele.

‒ Avem tot ce scrie în meniu.

‒ Lasă asta. Eu te întreb dacă ai smântână.

‒ Avem. La ce să fie smântâna?

‒ La ceșcuță. O ceșcuță de smântână și o felie de pâine vreau.

Asta cerea el peste tot. O ceșcuță de smântână și pâine. Se pare că-i ajungea. Oricum conducea foarte încet, nu consuma multă energie la volan.

Noi înfulecam de ne trosneau fălcile, el lua o mărgică de smântână în vârful lingurii, își umplea gura cu pâine și lingea mărgica. Mesteca mult, înghițea rar. Poate acesta era unul dintre secretele sațietății lui miraculoase, dacă nu cumva mânca pe ascuns.

Într-o zi, eu, fotograful Marin Raica și Fane ajungem în Vaslui, după câteva zile de documentare prin Suceava, Botoșani și Iași. Ne aștepta Adrian Porumboiu pentru un interviu despre afaceri, fotbal și cultură. Afaceristul se hotărâse atunci – dar s-a răzgândit mai apoi ‒ să nu mai bage bani în fotbal, ci în filmele fiului său, regizorul Corneliu Porumboiu, care a fost sau n-a fost genial, adjectiv. A ieșit un text bunicel, din câte îmi amintesc.

Eu și fotograful am urcat în biroul lui Porumboiu de la hotelul Racova, Fane a rămas în mașină. Nu era unul dintre acei șoferi care se bagă în discuții și încearcă să facă ei documentarea, așa că nu m-ar fi deranjat să vină și el, dar a preferat să tragă un pui de somn pe banchetă.

După interviu, Porumboiu ne-a invitat la masă. El deținea și hotelul și toată agricultura din județ. Dacă ne dădea câte un hectar de pământ, am fi zis că noi nu luăm șpagă, să-și bage hectarul undeva. Dar o masă nu se refuză. Și el, marele afacerist, dacă ar veni la mine, nu l-aș ține la ușă, măcar un pahar de apă tot i-aș da.

Când să coborâm la restaurant, secretara a intrat și i-a dat patronului o hârtie. Omul a citit-o și ne-a spus că nu mai poate veni cu noi la masă. Cu părere de rău. A sunat la șeful restaurantului:

– Vezi că vin băieții de la ziar, dar fără mine, că a intervenit ceva. Ai tu grijă de ei, te rog.

L-am chemat și pe șofer. Până a făcut el ochi, până s-a urnit din mașină, că nici la mers nu era mai ager decât la mâncat, până a găsit restaurantul, noi am comandat deja și de aia, și de aia, și de aia, a găsit masa plină. Șeful de sală făcea exces de zel, era în stare să ne aducă și folcloriste.

Când a ajuns Fane, s-a uitat speriat la belșugul ăla de borșuri, de fripturi, de pește, de plăcinte, ceva ce nu mai văzuse niciodată într-o delegație, poate nici la nunta lui. A înghițit în sec, de ziceai că-și înghite limba, și a început obișnuitul lui tichi-taca cu chelnerul: dă-mi meniul, mai lasă-mă că încă nu m-am hotărât, hmmm, ufff, ce să iau, ce să mănânc? Smântână!

‒ Poate vreți niște somon afumat la antreu? Colegii așa au servit.

‒ Nu, decât o ceșcuță de smântână.

‒ Pot să vă aduc un platou moldovenesc.

‒ Decât smântână și pâine.

– Dar avem un Chateaubriand excelent, de văcuță Angus, e fraged și bun. Avem ciupercuțe cu sos de ghimbir și mentă. Nu doriți o piftie de iepure?

‒ Nu!

‒ Vreți sushi?

– Bre, n-ai auzit? Smântână!

Eu și Marin am ras o ciorbă de burtă. Fane a lins lingurița privind fix în ceșcuță, parcă ghicea în smântână.

‒ Ne-a mai rămas niște smântână. Vrei?

A luat ceșcuțele noastre și le-a șters tacticos cu o bucată de pâine.

Noi ne-am înfipt în niște fripturi de vită uriașe, practic te așteptai să te împungă, fiindcă nu mai lipsea mult din vacă. Fane a mestecat îndelung o bucată de pâine.

Am trecut la crapul rumen, parcă uns cu aur, care ne aștepta cuminte pe un platou, într-un peisaj vesel de legume și zarzavaturi tăiate și aranjate la marea artă. El a mai citit meniul de câteva ori și și-a lins continuu pulberea de făină de pe buze.

Din zece în zece minute, ospătarul tot venea la masa noastră și ne întreba dacă mai dorim ceva. Și noi mereu găseam că ne-ar plăcea ba una, ba alta din oferta nesfârșită pe care ne-o înșira cu răbdare, aproape slugarnic. Noi, adică eu și Marin. Fane rămânea ferm pe meterezele lui de pâine amăgită cu puțină smântână.

‒ Dar ceva la pachet, pentru drum, nu doriți? ‒ întreabă ospătarul la sfârșit.

‒ N-ar strica, zic. Nu ajungem azi în București, mai avem o oprire prin Vrancea. Cine știe pe unde ajungem și dacă om mai găsi ceva de mâncare pe-acolo, la ora aia…

Când l-a văzut pe chelner venind cu pachetul din care scoteau urechile niște colțunași cu brânză și dădeau din coadă niște cârnați fripți, Fane a înghițit atât de tare în sec, încât am crezut că îi va cădea nodul gâtului pe jos, pe sub masă.

Cu o ultima sforțare de cinism, i-am dat lui Fane sacoșele să le care. Le-a trântit nervos în portbagaj.

Conducea încordat. Pufnea. Ofta. Se scărpina. Se foia.

La un moment dat n-a mai putut, a răbufnit:

‒ Bre, dar voi de unde aveți atâția bani?

‒ N-avem bani, Fane. De unde bani? Diurna s-a terminat a doua zi. A făcut Porumboiu cinste. A zis să comandăm ce vrem. Ăla era restaurantul lui, și hotelul, și jumătate de județ. O invitație la masă nu se refuză.

‒ Și mie de ce nu mi-ați spus?

‒ Păi am zis că nu-ți plac chestiile alea, friptane, peștărime, plăcintăraie. Nici măcar sushi! Dacă am văzut că mănânci peste tot numai pâine cu smântână…

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!