Veghem în noaptea asta ireală
un brad ascuns sub zdrențe de beteală,
omăt sintetic, Moși Crăciun hilari,
să nu se vadă lemnul ros de cari.
Tremură-n frig, pe crengile uscate,
clopote cu limbile tăiate.
În camera cu solzi de gheață, noi
întindem umbre pe pereții goi.
Stinge, iubito, sfârcul lumânării,
păstreaz-o pentru vremi mai acătării.
Pe urmă să urlăm ca apucații.
Tramvaiele descarcă beznă-n stații.
Ce rost mai are-acum să mai deretic
prin spațiul ăsta sumbru și eretic
unde Isus nu-și lasă umbra sfântă?
Bradul uscat, tăcerea ne-nspăimântă
Și-acești copii pe jumătate morți
ce bat cu fruntea-n lemnul de la porți
strângând în traistă daruri iluzorii.
Degeaba, nu mai vin colindătorii…
Să-nchidem ochii. Doar atât îți cer,
să ne lăsăm, păgâni, prinși în mister:
veghind în noaptea asta siderală
iubirea noastră moartă sub beteală,
să li se-arate sufletelor noastre
pruncul Isus născut cu-o rană-n coaste.
(25 Decembrie 2008)
4 comments
Frumos! Suna trist, dar se incheie cu speranta: „O, ce veste minunata!”.
Cat de frumos poate sa sune: „Tramvaiele descarcă beznă-n stații”! si nu doar asta.
Excelent ritmul si sfarsitul – perfect (fiecare „nota” de acolo).
Conteaza speranta, sterge tot. 🙂
* poate sterge tot …daca ii dam voie. Aproape tot.
Vocala,cu stil,demna de semnatura ta,Maestre!
Frumos, sensibil. Imi vine sa o invat!