Ceașca de ceai se răcește încet
în căușul palmelor mele, ceea ce
înseamnă fără îndoială că vom muri.
E un semn clar că moartea se insinuează
peste tot ca un abur.
Nu râde, așa e, cum îți spun.
Am învățat asta stând lângă tine,
privind cu spaimă cum zi după zi
tot mai mult ningi, în loc să vorbești.
Până și stelele, acolo sus, par să-și țină
răsuflarea când stăm noi la un ceai.
Cât or fi ele de stele, se tem
de o biată ceșcuță și nu mai
vor să se oglindească în ea.
Se vor stinge în hău când li se va
răci inima ca la sfârșitul unei iubiri,
dar nu vor simți nici mirosul de romaniță
și nici mâna ta împrăștiind aburul, ca să
mă vezi mai bine, neștiind că astfel
sfârșitul lumii îl aduci mai aproape.
