 |
| Cristina Bazavan |
Cristina Bazavan publica pe blogul ei, în 6 iunie 2009, câteva rânduri mărinimoase despre mine. Povestește cum ne-am întâlnit întâmplător la o ședință. Nu mă cunoștea, nici eu nu o cunoșteam decât de la televizor. A fost singura dată când ne-am văzut — chiar dacă după aceea am fost, un an de zile, vecini pe strada Costache Bălăcescu: eu stăteam cu chirie într-o vilă interbelică, ea era cu redacția „Tabu” câteva case mai încolo. Ne-am invitat reciproc la o cafea, dar n-a fost să fie. Ea a pierdut povestea casei în care stăteam, eu — o cafea bună. Ea a scăpat de vecinii mei isterici, eu — de bulina roșie de pe căsoaia unde avea redacția. Am și plănuit un reportaj împreună: subiectul ei, pixul meu. A rămas doar planul. Dar asta nu contează. Cu adevărat important este că i-am descoperit scrisul. Îi admir rigoarea documentării, finețea observației, simplitatea frazei, construcția elaborată, fermitatea cu care refuză să epateze când întâlnește senzaționalul (uneori îl vede acolo unde nu-l sesizează ochiul comun). Regret că nu am avut textele ei în față în anii când mă formam ca reporter. Cronologia mi-a refuzat această șansă. Preferatul meu este portretul pe care i l-a făcut actorului Vlad Ivanov — pentru toate motivele de mai sus și pentru că și eu sunt botoșănean. De asemenea, making of-ul portretului este la rândul lui un formidabil reportaj sui generis. Onoarea de a fi scris Cristina Bazavan câteva rânduri despre mine e întrecută doar bucuria de a-i citi textele.
L-am descoperit la o sedinta redactionala pe trust.
La patru era sedinta, la patru fara doua minute eram eu acolo si el era deja. Era primul care venise in sala.In primele minute am vbt despre cum poate sa schimbe jurnalismul comunitatea. Eu eram neincrezatoare, nu atit in puterea jurnalismului cit in interesele din spatele lui, el mi-a replicat “dar sa stii ca eu chiar am scris lucruri care au schimbat ceva in comunitatea respectiva”.Mai tirziu, in timpul sedintei a inceput sa povesteasca despre cei pe care i-a descoperit pe teren ( ciobanii negri din maramures, satul Piscul Reghiului ), iar eu ramasesem cu gura cascata.
Cind insa a ajuns sa povesteasca despre satul in care s-a nascut, despre tatal lui si despre copilaria-i grea, imi venea sa iau notite. Dl Tatulici care conducea ostilitatile de redactie o indemna pe Roxana Niculescu sa noteze.Incredibil om, incredibil povestitor si cu super feeling pentru povesti.Cind s-a terminat sedinta l-am intrebat cum il cheama.
Viorel Ilisoi, mi-a spus in timp ce se intorcea catre Roxana “dar eu ce trebuie sa muncesc de aici? unde plecati voi si unde pot sa merg si eu?”Cel mai tare om din sala aia plina de lume era si cel mai muncitor.
A plecat ultimul de la sedinta.
*
Mie nu-mi place la sedintele astea si nu ma duc. Acum a fost o exceptie pentru ca era vorba de un proiect foarte mare, dar descoperirea lui Viorel Ilisoi a meritat timpul meu. ( stiu, mai bine mai tirziu decit niciodata. dl ilisoi scrie de muuulti ani, dar eu nu l-am citit pina acum:( )
Inca ii mai citesc articolele publicate in Cotidianul. Le-am luat rind pe rind pe toate, sunt aici.
Notă V.I.: Trimiterile făcute de Cristina Bazavan în text nu mai sunt de actualitate: văd că saitul „Cotidianului” nu mai păstrează reportajele mele din acea perioadă. Din fericire, le am eu în calculator (începând din 2008 mi-am păstrat textele publicate; până atunci le ștergeam din calculator după ce apăreau în ziar). Reproduc pe blog ambele reportaje dispărute de la adresa indicată.
1. Baciul african rescrie „Miorița” în Maramure
2. Un sat se pregătește să moară
1. Baciul african rescrie „Miorița” în Maramure
2. Un sat se pregătește să moară
