O pledoarie pentru reportaj

Am început să scriu la ziar demult, într-o vreme de poveste, când se potcovea cuvântul cu virgule, cu acorduri, cu declinări, conjugări, cu tot ce-i trebuia, îl zvârleai în tăria cerului și el pica în pagină exact unde trebuia, așa cum cerea topica. Și nu se turtea, nu se împrăștia pe toți pereții, nu scotea sunete neplăcute, numite și cacofonii, ci dimpotrivă, rămânea întreg, neatins în frumusețea lui compactă, păstrându-și în el sensul exact, culoarea, parfumul. Cel puțin așa îmi amintesc eu că era, un pic de magie în tot, o „lume ce gândea în basme și vorbea în poezii”, cum spune poetul, dar e posibil să fiu victima propriei memorii. Copleșită de nostalgii, memoria falsifică trecutul, fără îndoială, admit asta, dar ceva-ceva tot va fi fost. Tot era acea febră care te cuprindea când te așezai la masa de scris și priveai năuc albul nedesțelenit al hârtiei (asta e dintr-o poezie de-a mea), tot era acel tremur în căutarea cuvântului care să exprime adevărul, tot era acea emoție copleșitoare în așteptarea textului tipărit. Și mai era acea plutire peste lume, mult deasupra tuturor, când vedeai ziarul cu semnătura ta umblând din mână-n mână și te chirceai de teamă gândindu-te: dacă n-am scris bine? dacă nu le place? dacă mi-a scăpat vreo prostie? Autorul și textul lui mergeau atunci mână-n mână, fiecare garantând cumva pentru celălalt. O camaraderie guvernată de forța vocației, de adevăr și de frumos. Simt că devin patetic și începe să-mi placă.

Azi, dacă mă uit prin ziare, nostalgia se transformă întâi în groază, apoi în disperare. Adică teama profundă că nu se mai poate face nimic. Ziare mici, tot mai mici – urmașele cearșafurilor de hârtie de altădată, pe care când voiai să le citești trebuia să deschizi larg brațele, ca și cum ai fi îmbrățișat lumea – încearcă să prindă mersul vast al lumii în texte sugrumate, anemice, căznite. Presa de azi pare scrisă – ca impresie generală, având aici excepții salvatoare – de niște roboței prost alimentați cu materie lingvistică, cam grăbiți, cam hoți, pentru că fură textele unii de la alții, schimbând câte o virgulă, de cele mai multe ori pe cea care nu trebuia schimbată, deloc interesați, roboțeii, de gramatică, de stil, de corectitudinea informației. Într-o atare lume, din care orgoliul auctorial a fost evacuat complet, nimeni nu mai tremură de emoție că n-a ieșit un text genial sau măcar onorabil. Autorul și textul se evită reciproc, nu mai merg ca altădată de mână, cu îndreptățită mândrie, pe sub privirile admirative ale cititorilor.

Am văzut odată, la o fabrică de mezeluri, o mașinărie uriașă care înghițea cărnuri dintr-o parte, ingrediente chimice dintr-alta, și după ce toca și amesteca totul în măruntaiele ei mecanice, zvârlea pe cealaltă parte cârnați perfect identici, cu o viteză amețitoare, încât mațul lung, rotindu-se frenetic, făcea aerul să vibreze, se auzea un huiet continuu în hală. Muzica de fond a cârnatului, să spunem, deși n-ați auzit niciodată cârnații cântând. Presa de azi îmi pare că seamănă cu acea mașină, iar producția ei textuală e un cârnat infinit, făcut din cârnați mai mici, identici, plini de aditivi, de contrafaceri, care mai scot și un țiuit continuu, enervant chiar și pentru persoanele cu deficiențe de auz – sau, cum li se zicea altădată, pentru surzi; azi nu mai e voie să spui lucrurilor pe nume. Mașina asta nu are o țeavă și pentru reportaj. E un produs prea mare pentru a fi ambalat într-o hârtie de ziar atât de mică, iar rețeta lui e prea costisitoare pentru orice cârnățar. Reportajul de calitate a ajuns acum să fie produs doar în ateliere mici, să le zicem ONG-uri sau cumva asemănător, pe cheltuiala consumatorilor. A cititorilor, cum ar veni. Ei finanțează făbricuțele. E bine și așa. Măcar bine că n-a murit de tot.

Un cunoscut ziarist, redactor-șef la un și mai cunoscut site de presă, mi-a propus într-o zi să scriu reportaje pentru el. Nu multe, ca să nu mi se înfierbânte pixul, doar unul pe lună.

– Și nu muncă voluntară, mi-a zis el, încercând să mă momească, îți dau o sută de euro pe bucată.

L-am întrebat dacă vrea reportaje și de la, de pildă, Suceava.

– Sigur că da!

– Păi drumul până acolo și înapoi face mai mult, am mârâit eu cu o consistentă nuanță contabilă. Plus cazarea. Plus cheltuieli care mai apar la documentare. Asta înseamnă că trebuie să mai pun bani de la mine.

– A, dar nu te duci la Suceava. Scrii despre Suceava de acasă, ce, n-ai internet?

Bineînțeles că l-am refuzat.

Cu acest episod vreau să duc discuția în două direcții.

Prima: ziarele nu mai investesc în reportaj. Mai bine zis nu mai cheltuiesc, nu mai dau banii pe reportaj. În vremea de demult, pomenită la început, redacțiile pe la care am lucrat mă trimiteau pe teren cu mașină de serviciu, cu șofer și cu fotograf – asta era echipa standard. Cheltuielile de deplasare erau adesea mai mari decât salariul meu. Asta mă făcea să-mi doresc să fiu reportaj, nu autor de reportaje. Uneori, prea rar, din păcate, am reușit să devin una cu textul meu. Acelea erau momente de grație și nu i se întâmplau oricui și nu oricând. Astăzi nu se mai plătește pentru reportaje pentru că nu mai sunt atât de citite, de căutate. Tot lucrând și lucrând, roboțeii producători de cârnați jurnalistici au format în timp o categorie de consumatori care se satură repede, le ajunge o îmbucătură dintr-un capăt al cârnăciorului. Se mulțumesc și cu sfoara. N-au răbdare să meargă prea mult pe cărarea textului, până la capăt. După 10-12 secunde își pierd concentrarea. Li se epuizează interesul. Mușchiul cititului se înmoaie ca un aluat frământat cu drojdie proastă.

Unul dintre cele mai scandaloase lucruri întâlnite în presa de azi, oribil de-a dreptul, este anunțul pus în capul unui text: lectura durează 3 minute. Sau 5, sau 8 după caz. Doamne ferește de 30 sau mai mult! Că doar nu citește „Iliada”. Cititorul e avertizat cât are de înotat printre cuvinte, nu care cumva să rămână fără aer și să se înece.

Tot în prima direcție de discuție rămânând, să mai spunem și că autori de reportaj cu adevărat buni nu prea găsești pe toate drumurile. E un gen pretențios: cere și talent, nu doar pricepere, meșteșug. Și mai cere dăruire, chiar sacrificiu, efort, rezistență, cultură, imaginație, inteligență emoțională, empatie, creativitate, o bună cunoaștere a naturii umane și a realității, pasiune pentru cunoaștere, pasiunea de a povesti lucruri simple, dar încărcate de sens, capacitatea de a vedea acel sens ascuns în lustrul banalității. Și multe altele. O seamă de înzestrări care, dacă nu se cumulează, nu dau în final un autor de reportaje care să cânte, să te vrăjească, iar nu să țiuie precum cârnații din acea mașinărie.

Deci nu avem bani pentru reportaje, nu avem un public numeros, nu avem autori buni, adică nu destul de mulți, încât să impună genul, să-i dea relevanță și prestigiu. Economia de piață tranșează ferm lucrurile: dacă nu există un interes al consumatorilor, o nevoie socială care trebuie împlinită, acel bun nu va fi produs sau va fi produs doar în măsura necesității. Sunt cauzele de bază ale crizei în care se află astăzi această specie, pândită de pericolul extincției.

A doua direcție de discuție, plecând de la scandaloasa ofertă de 100 de euro pentru un reportaj, ar fi chiar definirea reportajului, însăși natura sa. Mi-ar fi ușor să dau aici o definiție din manualul de jurnalism, dar evit asta. Fiindcă nu am găsit nicăieri, prin manuale, o definiție care să acopere total semnificațiile. De aceea voi spune doar ce înseamnă reportajul pentru mine. Și când zic reportaj, mă refer bineînțeles la reportajul literar. O denumire oarecum tautologică, fiindcă din punctul meu de vedere, dacă nu e literar, nu e reportaj. E orice altceva: știre amplă, relatare, proces-verbal, consemnare și așa mai departe.

Pentru mine reportajul e literatură și nimic altceva. Însă o literatură aparte, din care s-a extirpat cu finețe ficțiunea. Scriitorul poate să imagineze totul, creează lumi de la zero, el este demiurgul propriului univers. Personaje, situații, replici, idei – totul poate fi plămădit din nimic de acest Dumnezeu care este scriitorul în raport cu opera sa. Pe când reporterul nu vede realitatea din cer și nu o modifică doar ridicând un deget, ci o primește gata făcută, e nevoit să meargă printre oameni adevărați, să-i asculte, să-i înțeleagă – așa cum sunt ei, nu cum i-ar plăsmui el. Și în vreme ce scriitorul le poate promite personajelor sale viața de apoi, într-o operă nemuritoare, reporterul nu oferă de cele mai multe ori decât o viață de o zi, până apare alt ziar, cel mult o faimă scurtă și nu foarte înaltă, ceva ca un zbor de gâscă domestică, de ici până colo. Dar poate că în această evanescență stau, spunea Geo Bogza, măreția reportajului și eroismul reporterului, care nu tânjește la nemurire, ci se mulțumește cu puțin, își acceptă condiția, efemeritatea. Însă face exact aceeași treabă ca un scriitor. Și cu exact aceleași unelte. Din acest punct de vedere, menținând linia de comparație, reporterul e un fel de pugilist silit să lupte cu o mână legată la spate, în vreme ce marele campion, scriitorul, dă cu ambii pumni, ba poate să folosească și picioarele sau coatele. Admirația mea merge deopotrivă spre amândoi.

Reporterul, așadar, scrie o poveste din Suceava mergând acolo, unde se petrec faptele, acolo unde trăiesc personajele, căutând firul poveștii – dacă ea merită spusă. Căci sunt atâtea povești frumoase care nu au nimic de spus! Atâția oameni care îți strigă: viața mea e un roman! Dar viața aceea, poate realmente spectaculoasă, nu devine roman până nu-și întâlnește autorul. Rămâne doar o întâmplare, nu o poveste. Și, la fel, nici reportaj nu devine până nu-și întâlnește reporterul, cel care dintr-o privire trebuie să decidă dacă o întâmplare merită povestită sau nu. Și cum anume trebuie spusă. De aici încep chinurile autorului de reportaje, nu mai ușoare decât tribulațiile scriitorului. La urma urmei, o mamă care naște un copil mic și bolnăvicios nu suferă mai puțin la naștere și nu-l iubește mai puțin după aceea decât cea care adaugă lumii un puiandru rozaliu, cu scor Apgar maxim.

Din acest punct, după ce ai ales povestea din noianul de vieți care ți se așază în față, fiecare ademenindu-te cu ceva, începi tu, reporterul, să arăți ce poți. De aici se despart căile: fie duci povestea spre strălucire literară, fie o îngropi într-un text tern, dat la normă, să fie acolo.

În fiecare reportaj pui ceva din tine. De asta n-am fost niciodată adeptul obiectivității pure în reportaj, așa cum cer manualele de jurnalism, ci am considerat că este o operă profund subiectivă – să-i zicem operă totuși . Cititorul reportajului nu ia contact cu realitatea, ci cu realitatea secundară pe care i-o livrează reporterul, determinată de felul cum acesta a perceput acea realitate primară. Și o percepe după posibilitățile lui, cum spuneam mai sus. Cu capacitatea lui de a absorbi realitatea și de a o interpreta, de a o transfigura. Este exact ceea ce se întâmplă și în artă, apare acel „joc secund”, cum îi spunea Ion Barbu.

Am citit numeroase reportaje în care nu exista niciun miros, niciun sunet, niciun oftat nu tulbura curgerea solemnă a textului, exprimarea precisă nu avea nicio vibrație, nimic uman nu răzbătea din relatare, ca și cum reporterul se documentase în fața unei scene de la teatrul de păpuși. Talentul literar nu folosește la nimic, în cazul reporterului, dacă el nu trăiește intens povestea pe măsură ce o descoperă și dacă nu reușește să redea în text acele trăiri. Ai plâns, reporterule, lângă țigăncușa care s-a spânzurat la 16 ani fiindcă părinții nu voiau s-o mai lase la școală și îi pregăteau măritișul obligatoriu, deja mult întârziat? Nu contează, dacă nu mă faci și pe mine, cititorul tău, să plâng. Să simt măcar pentru o clipă gheara morții zgâriindu-mi inima. Să mă revolte nedreptatea. Să văd într-o străfulgerare chipul acelei fete, ultima lumină din ochii ei, și să înțeleg că ea a iubit mai mult libertatea decât viața. Ce subiect de roman! Ce subiect de tragedie modernă! În reportaj oamenii nu mor altfel, adică nu mai puțin tragic, nu mai puțin măreț sau nu mai puțin penibil ori revoltător decât în marile romane. Anna Karenina, Emma Bovary, Prometeu sau Spartacus, coana Efimița sau Jean Valjean nu sunt de găsit doar în capodoperele respective, ci îi poți întâlni sub diverse chipuri în colbul oricărui sat, în târgurile somnolente, unde aparent nu se întâmplă nimic, în marile bâlciuri numite orașe. Trebuie doar să-i vezi, umblând printre ei cu ochii deschiși, să-i asculți cu smerenie, având credința că ei sunt personajele, nu tu, să le faci un loc în inima ta și să-i scoți de acolo transformați, reîncărcați cu propria ta viață, încât să fie exact ce erau și în realitate și totuși altfel. Așadar, reporterul nu copiază realitatea, ci o transfigurează.

De multe ori am fost nevoit, adică așa am simți că trebuie să fac, să mă abat consistent de la formele clasice ale narațiunii reportericești. Simțeam că o poveste anume trebuie spusă altfel decât știam că se scrie un reportaj, ca să i se vadă profunzimile și ca să i se simtă toată forța, toată viața din ea. La fiecare asemenea abatere eram taxat de șefii mei – și acum mă gândesc la Grigore Cartianu, care-mi spunea: „Păi nu așa se scrie, dom’le, trebuie să pui un șapou sus, în care rezumi despre ce este vorba în reportaj, pe urmă o iei frumos cu expozițiunea, cu intriga, desfășurarea, ajungi la punctul culminant, gradezi totul frumos, așa cum ai învățat la școală despre cum se construiește o nuvelă”. Dar eu nu voiam să respect și să repet acele tipare de construcție, nici pe cele de limbaj, când simțeam că povestea n-avea loc să-și deschidă aripile în strânsoarea acelor reguli. M-am încăpățânat să trec peste indicațiile severe ale șefilor mei și să scriu cum simțeam eu că e mai potrivit. Le predam textele în ultima clipă, spre închiderea ediției, ca să nu le poată refuza, neavând cu ce umple pagina. Și au tot apărut așa cum le scriam eu, la început cu scandal, apoi mi-au fost acceptate inovațiile, deși nu știu dacă ele chiar erau inovații, poate mai făcuseră și alții la fel înaintea mea, dar eu ajunsesem la acele forme în mod independent. Poate doar am redescoperit focul. Apropo, genialul meu prieten Florentin Florescu, ziarist care m-a inspirat, cu care am băut fluvii de vodcă și am urnit munți de cuvinte, dar în final nu cuvintele l-au ucis, spunea că omenirea a descoperit focul fiindcă acoperit nu ardea. Așa că redescoperirea focului de către mine, în reportaj, era cumva o necesitate.

Odată am scris despre niște copii supradotați din județul Iași, cu IQ peste medie, unii de-a dreptul geniali, toți din familii sărace. O fundație privată îi culegea din sărăcia lor și îi ducea la un centru modern din Iași, un fel de rai al minților sclipitoare, unde aveau condiții de trai ce nu visaseră ai lor din neam în neam, plus profesori particulari, cu doctorate, pentru materiile în care copiii aceia excelau. Ca să cobor cât mai aproape de lumea lor, până acolo unde realitatea se curbează și capătă forma literelor scrise cu mâna pe hârtie, am scris reportajul sub forma unei compuneri școlare, intenționat șchioapă, cu propoziții scurte, gen „Ana are mere”, „Maia face teme”, foarte rar fraze mai lungi, pline de șabloane școlărești, naive, repetitive. Mai mult sau mai puțin intuitiv, aș spune că mai puțin, am armonizat cât am putut de bine cele două componente fundamentale ale oricărei opere scrise: forma și conținutul. A rezultat un text frapant prin sunetul lui neobișnuit, prin perspectiva aparent infantilă asupra unor chestiuni grave; sărăcia copiilor, despărțirea părinților, moartea unui frate, o boală invalidantă, primele iubiri etc. Eram la „Jurnalul național” atunci, un ziar care privilegia reportajul într-un fel cum nu va mai putea fi văzut. Marius Tucă a citit primele fraze și s-a întrerupt contrariat: „Ce naiba e asta? Compunere pentru handicapați?” Dar mai apoi, trecând peste șocul inițial, s-a adâncit în poveste și l-am văzut cum înfuleca din priviri calupuri de text cu satisfacția gurmandului care descoperă un preparat irezistibil. La final a spus: „Bine, bă, dă-l la cules!” Reportajul se numește „Ora de compunere: Diamante în noroi” și l-am inclus în volumul „Cele mai frumoase reportaje”.

Altădată, la „Cotidianul”, altă publicație unde reportajul mânca cu două guri din buget, și i se tot dădea, a trebuit să scriu o relatare simplă de la o expoziție cu obiecte din vremea comunismului, organizată la Muzeul Național de Istorie. Am conceput textul ca pe o delațiune a unui fost turnător la Securitate; acum îi scria ofițerului la care turna pe vremuri și se arăta revoltat: ia fiți atent, tovarășe colonel, ce fac nenorociții ăștia, își bat joc de simbolurile noastre, întinează nobilele idealuri ale comunismului (aici l-am citat pe Ion Iliescu) – și enumeram exponatele, punându-l pe acel personaj fictiv să le descrie, să le comenteze. A ieșit o cronică de expoziție minunată, originală. Dacă citeai textul, era ca și cum ai fi fost acolo, la muzeu, ai fi văzut totul cu ochii tăi și ai fi auzit și explicațiile ghidului.

Poate veți spune că mă contrazic acum, deoarece mai înainte am susținut că, spre deosebire de literatură, reportajul refuză total ficțiunea, iar aici tocmai am introdus un personaj fictiv, turnătorul. E adevărat, dar acesta e doar un  artificiu de construcție și nu schimbă cu nimic realitatea. Nu am scris că în loc de obiecte din comunism a fost o expoziție de elefanți pitici, nu s-a înțeles altceva. Cititorul, asemenea spectatorului de teatru, care știe că asistă la o convenție, înțelegea că stilul și structura sunt doar vehiculul încărcat cu o informație până la urmă corectă.

Cam în aceeași manieră am procedat când tot așa, din lipsă de reporteri, am fost trimis să relatez despre nunta lui Victor Ponta. Nu mă pricepeam nici la politică, nici la mondenități. Am stat toată noaptea în holul hotelului unde se nuntea micul Titulescu, avându-l alături pe experimentatul reporter politic Lucian Gheorghiu, Dumnezeu să-l ierte, care știa totul, și când fătau pisicile la Cotroceni, și câți pui făceau, și ce culoare aveau. El îmi spunea ce trebuia știut despre figurile care se perindau pe acolo. Naș era șeful SRI, George Maior. Asta m-a inspirat să scriu reportajul ca și cum aș fi ascultat o convorbire telefonică între două doamne de la mine din bloc. De la nivelul lor de femei din popor, vecinele mele fictive comentau într-un stil colorat marele eveniment monden, personajele, ținutele, dedesubturile politice, mentalitățile, apucăturile, întâmplările deosebite.

Povestea tulburătoare a unei copile evreice, deportată în Transnistria, unde a supraviețuit miraculos printre rudele care au murit de foame, am scris-o încercând să imit, ca formă și ca ton, versetele din Biblie, în special din Exod. Povestea cutremurătoare a căpătat un plus de dramatism, de forță, tocmai prin trimiterea la povestea dezrobirii evreilor. Am reușit să-i dau ceva din solemnitatea și vibrația subtilă a unui imn religios. Reportajul se numește „Bianca uită pentru noi” și se găsește în volumul „Eroii mei”, apărut anul trecut la Editura GRI.

Textul despre Grancsa Szomna, fata romă care s-a sinucis fiindcă părinții n-o mai lăsau la școală, l-am scris ca pe o predică de înmormântare, inspirat de cuvântarea emoționantă a preotului paroh. Bineînțeles, eram acolo, în curtea sărăcăcioasă, plină deodată de toată bogăția gaborilor din împrejurimi, nu m-am informat despre înmormântare de la televizor sau de pe internet.

Unor întâmplări le-am dat intenționat o percepție falsă, sperând ca tocmai din această distorsionare să obțin un efect mai puternic. M-am internat incognito la obezi și am scris de acolo un reportaj foarte vesel, deși nu era nimic de râs în acel locaș de suferință, în infernul celulei adipoase. Doar oameni striviți la propriu și la figurat de propria lor greutate, niște înfrânți, numai dureri ascunse sub zâmbete false. M-a atras tocmai această capacitate a grașilor de a-și ascunde suferința, afișând o jovialitate neobosită, din dorința de a se face plăcuți și acceptați de cei din jur. Am reținut-o. Și am scris reportajul într-un ton optimist, într-un ritm săltăreț. Aceeași informație pe care am reușit s-o furnizez astfel, schimbând optica, făcând haz de necaz, ar fi rămas străină cititorului dacă aș fi adoptat un ton dramatic. Uneori oamenii se satură de suferință și mai ales de suferința altora. E încă ceva ce reportajul te învață, căpătând, iată, și o funcție gnoseologică, dacă nu zic cuvinte prea mari.

Când hazul de necaz n-a mai fost posibil, în cazul copiilor bolnavi de cancer, un ton calm, așezat, sobru, a servit perfect informației. Dar numai după un an și ceva de la data documentării, când sufletul reporterului s-a mai liniștit. Că reporterul e om și el. Îndură tot ce scrie.

Când am simțit că mijloacele de expresie ale reportajului sunt prea sărace, am luat din literatură tot ce s-a putut lua. Pe urmă, unele texte le-am înregistrat, am suprapus imagini, creând niște filmulețe care nu dublau textul scris, ci îi dădeau mai multă expresivitate. Când a fost nevoie, am cântat textele, vezi „Evanghelia după Becali”, le-am recitat școlărește, le-am transpus în versuri, astfel încât să scot tot ce se putea dintr-un eveniment din realitate. Când lexicul nu m-a ajutat, am inventat cuvinte. M-am jucat cu momentele narațiunii și le-am reașezat în fel și chip, în aparentă dezordine, ca să obțin un efect suplimentar. De asemenea, trecerea de la un timp al expunerii la altul, pendulând între prezent și trecut, cu toate nuanțele lor temporale, a extras tot ce se putea din verbe și a adăugat culoare și diversitate structurală reportajelor. Am reușit să creez astfel un efect de oglinzi mișcătoare doar jucându-mă cu timpurile verbelor. Dar nu era chiar o joacă.

Am vrut să arăt prin aceste câteva exemple că reportajul nu este câtuși de puțin un gen rigid, nu e un amestec lipicios ce trebuie turnat în niște cofraje, ci lasă loc creativității la fel ca literatura. Nu există limite.

Dar creativitatea în domeniul reportajului nu ține doar de expresie, de formă adică, de compoziție, ci și de abordare și de perspectivă. Dacă vrei să scrii un reportaj despre gunoierii din București, intri pe Google, citești ceva de ici, ceva de colo, furi niște poze și gata, iei 100 de euro de la un cunoscut site de informații generale. Sau cobori din turnul de plastic al redacției, cu legitimația la gât, și schimbi câteva vorbe cu un măturător pe stradă, eventual iei o declarație și de la șeful salubrizării. Eu m-am îmbrăcat în gunoier și m-am băgat printre ei, am muncit cot la cot cu ei, am mâncat hamsie și parizer de pe ziar cu dânșii, am fost la ei acasă, le-am vizitat copiii la școală. Fără ca ei să știe că sunt ziarist. Incognito. Așa am putut obține mai multă autenticitate. Am fost pacient printre obezi – mi-a venit ușor să mă prefac că sunt de-al lor. M-am angajat zilier la o livadă din Fălticeni și am cules mere la un loc cu cei mai oropsiți oameni din România, niște nomazi care umblă din fermă în fermă cu tot avutul lor într-o geantă, căpătând mâncare, adăpost și câțiva lei pentru munca lor de dimineață până seara. Am găsit printre oamenii aceștia simpli mai multă umanitate și mai multă forță de expresie decât în saloanele aurite ale nunții lui Ponta sau în straturile de sus ale societății, unde totul mi s-a părut prefabricat, teatral, cenzurat de conivențe rigide. Am mai fost și controlor de bilete în București. Tot incognito. Și cerșetor. Și muzicant. Și numai știu ce. Din dorința de a sta cât mai aproape de realitate, ca să-i simt gustul intim, mirosul.

Uneori, tocmai din dorința de a reda cât mai mult din realitate, simțeam că și pielea care mă separa de ea era în plus, aș fi vrut să mă lipesc cu carnea de subiect, să mă topesc în el. Fiindcă, orice ar zice scriitorii, cei ce mulg în extaz vita sacră a ficțiunii, există o magie irezistibilă a realității, o măreție subtilă a lucrurilor mici, o fascinație profund umană a gusturilor și a mirosurilor autentice, când luciul nichelului se amestecă sinestezic cu sunetul tuciului lovit de plită, glodul ulițelor capătă gust de pâine, sângele rănitului cântă, când respiri sunetul vântului prin ostrețe. Există această foame de realitate care ne face să devorăm povești adevărate în care palpită inima adevărată a unui om adevărat. Reportajul asta face: ia tot ce este tangibil și-l mută de sub privirile și de sub mâinile noastre un pic mai sus, unde totul poate fi pipăit cu gândul. Unde totul poate fi retrăit iar și iar, cu fiecare lectură. Reportajul nu copiază realitatea, ci o prelungește. De aceea iubesc reportajul, fiindcă mă lasă între mine și realitate „însetat și prelung”, cum ar zice Nichita Stănescu.

În prelungirea acestor gânduri despre reportaj, pe care n-ar trebui să le judecați ca fiind exagerate, voi mai vărsa o lacrimă pentru presa din tinerețea mea, nebună, curajoasă, mai mult sau mai puțin onestă, dar măcar bine scrisă. Sau mult mai bine scrisă. Astăzi – fără infatuare o spun, ci cu durere – mi-e greu să găsesc o redacție unde să mai pot scrie cum vreau, tot ce vreau, cu conștiința liberă, cu încrederea că fac ceva remarcabil, mai mult sau mai puțin important pentru semenii mei, dar cu siguranță necesar într-o măsură oarecare. Măcar ca document. Poate peste 50 de ani va fi cineva curios să vadă cum arăta România adevărată, văzută de aproape, de la firul ierbii, cum se spune. Asta am vrut să fac, câtă vreme s-a putut: să-mi plimb cititorii prin îndepărtata realitate de lângă noi. Acolo unde ei nu calcă, dar reporterul se duce, un mesager al cetății, se contopește cu acea realitate. Acolo unde ei nu văd nimic, dar reporterul observă esențialul. Și poate tot peste 50 de ani va mai fi cineva curios să vadă cum suna limba română înainte de cataclismul rețelelor sociale, al memelor, al conversațiilor cu prescurtări și emoticoane, al poveștilor spuse în 12 secunde. Poate atunci nici nu va mai exista limba română așa cum e azi sau poate deloc, ceea ce ar face lumea nu mai urâtă, dar mai puțin diversă, se va vorbi probabil numai engleza, ceea ce, dacă ar afla, l-ar enerva cumplit pe domnul prim-ministru Ciolacu, mai bine nu-i spuneți.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!