Soldatul Borcan Vasile s-a întâlnit cu Isus Hristos într-o pădure din Munții Apuseni, de Paște. Cel puțin așa le-a declarat el procurorilor militari în timpul anchetei. Era cercetat pentru dezertare.
S-a întâmplat demult, în primăvara lui 1987.
Eram în armată, la vânători de munte, în Alba Iulia.
De Paște, ca de obicei la sărbătorile creștine, ne-au scos la tragere. Așa era politica atunci: Partidul voia să ne țină departe religie, de opiumul popoarelor, și ne droga cu praf de pușcă. Noi ne bucuram că măcar mai apăsam pe trăgaci; altfel, nu făceam decât să măturăm curtea și să frecăm veceurile. Noroc de sărbători. Fără Paște și fără Crăciun am fi rămas doar cu cele trei cartușe trase înainte de jurământ. Așa de bine instruiți au fost și soldații la Revoluție: habar n-aveau să foloseasca armamentul și s-au împușcat ca proștii între ei. Instrucția de tragere se făcea mai mult cu o trusă de simulare și mai mai rar cu muniție. Statul cerea economie și iar economie.
Noi, cei din gardă, asiguram poligonul. Era amenajat într-o văioagă dintre munți, la câțiva kilometri de oraș. Aveam grijă să nu treacă vreunul prin pădure, poate după ciuperci, poate cu animalele la păscut, și să se aleagă din mers cu un glonț.
Postul din vârful muntelui i-a picat lui Borcan. Era un țigan de pe lângă Târgu-Jiu, foc de deștept. În corpul de gardă, unde toți jucam table până se rotunjeau zarurile, el singur citea filozofie și îl preamărea pe Marx. Era utecistul nostru de serviciu. Toca din gură ca o mitralieră, dar cum îi dădeai ceva de făcut cu mâinile, să-și curețe arma ori să-și calce ținuta, se uita nătâng la vergea sau la fierul de călcat și mai că-i venea să plângă.
Când s-a terminat tragerea și gornistul a dat semnalul, ne-am adunat toți de prin posturi. Borcan al nostru n-a apărut. Goarna a mai sunat de câteva ori. Nimic. Am pornit șapte inși după el. L-am căutat toată noaptea. Parcă intrase în pământ. Era noaptea de Înviere și noi, în loc să aprindem lumânări la biserică, umblam cu lanternele prin munți, strigându-ne camaradul. Nu ne gândeam că a dezertat, nu era el omul. Ne temeam că s-a accidentat, o fi căzut într-o râpă, ori că, bezmetic cum îl știam, s-a rătăcit pe drumul de întoarcere.
Când am revenit în unitate, a doua zi, un ofițer sosit de la Cluj ne-a luat la întrebări, unul câte unul. În timpul ăsta, o armată întreagă îl căuta pe dezertor.
În a treia zi de Paște eram în gardă, comandant. Puțin înainte de miezul nopții, santinela m-a chemat la poartă. Borcan, mai mult mort decât viu, scâncea ca un cățel în fața cazarmei. Cum a pășit în unitate, s-a prăbușit pe alee cu mâinile înțepenite pe armă. L-au săltat imediat anchetatorii de la Cluj. Ne așteptam să nu-l mai vedem niciodată, să dispară la batalionul disciplinar. Dar după vreo două săptămâni a reapărut. Nu mai semăna deloc cu băiatul vesel și vorbăreț, aiurit, pe care-l știam. Fusese acuzat de dezertare, dar până la urmă s-a ales doar cu trei zile de arest pentru încălcarea consemnului. Cât a stat la țuhaus, ne-a povestit ce se întâmplase.
S-a rătăcit, zicea el, la coborâșul spre poligon. Se însera. Sunetul goarnei, între munți, se auzea când într-o parte, când într-alta. Era derutat. A luat-o aiurea prin pădure. I-a dat prin minte să urce în cel mai înalt punct ca să vadă luminile poligonului. Însă de sus nu se vedea nimic, era numai pădure. Nu s-a putut cățăra într-un copac. Ce era el slăbănog de felul lui, îl mai obosise și urcușul. A înnoptat în pădure. L-a plouat toată noaptea. Dimineață abia se mai putea mișca. S-a târât la întâmplare prin munți sperând că va ajunge la un liman ‒ un sat, o cabană, un depozit militar. Până în a treia zi de Paște. Până n-a mai putut să miște un deget măcar. Zăcea lat în frunziș, aproape inconștient, și în ultima pâlpâire de luciditate se gândea că va muri.
‒ Și atunci, vă jur, am văzut un miel alb la câțiva pași. Parcă se temea să înainteze. M-am gândit că trebuie să fie o stână în apropiere. M-am târât pe coate spre miel. Cum mă apropiam, se tot dădea înapoi. Pe urmă a început să zburde în cerc, parcă mă îndemna să mă joc cu dânsul, să-l urmăresc. Nu știu cum am căpătat forță să mă ridic. Am mers așa, ca bețivul, dintr-un copac în altul. Era amiază. Atunci am văzut deodată cum o lumină albă s-a coborât peste mine, de sus. Și am leșinat. M-am trezit într-o căruță, aproape de oraș. M-a găsit un pădurar și m-a adus la unitate, că a recunoscut ținuta de vînător.
‒ Deci n-ai mai ajuns la stână.
‒ Nu e nicio stână pe-acolo. Unde ați auzit voi vreodată de stână în mijlocul pădurii?
‒ Bun, și mielul?
‒ Era Isus! a șoptit utecistul nostru. Apoi a îngenuncheat pe cimentul arestului și a început să se roage cu pumnii strânși, apăsați tare pe ochi.
