Omul care i-a făcut pe criminali să plângă

I-au spus: „Dumnezeu nu există”. Iar el le-a răspuns: „Dumnezeu meu e viu, e adevărat şi e prezent”. Şi ei l-au înteminţat şi l-au schingiuit, însă el nu s-a lepădat de Dumnezeul lui. Şi a suferit ca un martir şi a rămas neclintit în credinţa lui, în mijlocul unor oameni care încep să nu mai creadă în nimic.

Gheorghe Bârligea stă la marginea orăşelului Slănic-Prahova, pe vârful unui deal cu miez adânc de sare. La poarta casei lui se cască în pământ o pâlnie adâncă de optzeci de metri, cu apă sărată pe fund. Groapa de sare şi vârful cu molizi sunt reperele evoluţiei lui spirituale. Acum e sus, senin şi înţelept, după ce o vreme s-a zvârcolit jos, în iadul oamenilor. Şi a învins.

Era soldat, în 1952, şi refuza să iasă la instrucţie sâmbăta. Era adventist de ziua a şaptea şi această zi, sâmbăta, este  lăsată de Dumnezeu pentru odihnă şi pentru cinstire, zice el acum, la bătrânețe, stând de vorbă la o cafea. Le spunea ofiţerilor: „Aşa scrie în Biblie. Eu cred din adâncul inimii mele că Biblia este cuvântul lui Dumnezeu şi nicio poruncă a unui om nu mă va face să încalc porunca Domnului”.

N-a vrut să depună jurământul. Trebuia să jure că nu-şi va precupeţi sângele, că îşi va da sufletul şi viaţa pentru Republica Populară Română. “Dar sufletul este de la Dumnezeu, ne este dat cât trăim, noi nu putem să facem negoţ cu ceea ce ne-a dat Dumnezeu şi este al Său. Aşa că am refuzat să rostesc acea frază din jurământ. În rest, eram de acord şi cu sacrificiul suprem pentru ţară şi cu tot.”

În ziua jurământului putea să se amestece printre ceilalţi soldaţi şi nici să nu deschidă gura, ori să dea din buze fără să scoată o vorbă, şi s-ar fi considerat că a jurat şi nimic din tot răul care s-a prăvălit peste el după aceea nu l-ar mai fi atins. Însă el a repetat mereu, din prima zi de armată, că nu va depune jurământul în forma aceea. Şi iar le explica ofiţerilor de ce nu va face asta ‒ cu horbote largi de argument biblice şi filosofice, pentru că trecuse cu sârguinţă prin filosofie, de unul singur, de la Platon la Marx.

Comandantul a ordonat: să nu mai depună jurământul toată unitatea odată, ci fiecare soldat în parte să vină la drapel şi să jure. Ca să se audă până în fundul cazărmii când soldatul Bârligea, care de două luni se ţinea neclintit în refuzul lui de a pune mâna pe armă în ziua a şaptea, sâmbăta ‒ după numărătoarea lui ‒ , va rosti acele cuvinte. Dar el, când i-a venit rândul, a ieşit din front, a mers în pas de defilare pâna la drapel, a dat onorul şi a înlemnit aşa, fără să scoată un cuvânt. Parcă Dumnezeu îl transformase ca pe femeia biblicului Lot într-un stâlp de sare. L-au luat de acolo şi l-au aruncat în arest. Procesul s-a ţinut, două luni după aceea, în sala de mese, o încăpere cât un stadion. Ofiţeri şi soldaţi din toată garnizoana Bucureşti au fost aduşi să vadă şi să povestească apoi și altora ce păţesc cei ca Bârligea. A primit unsprezece ani de puşcărie pentru insubordonare şi pentru propagandă obscurantistă.

Avea 21 de ani. Făcuse patru clase şi o şcoală de meserii; se pricepea ca nimeni altul la bobine electrice. Citise, până în armată, cum avea să facă toată viaţa, cărţi de filosofie, de religie, de ştiinţă. Şi acum are casa plină de cărţi, iar în pod sunt cele în care nu a găsit adevărul: Marx, Engels, Lenin, operele lui Ceauşescu. Biblia o ţine în mână, acum. Şi atunci la fel. I-a luat-o un miliţian de la închisoarea Văcăreşti. „Ce e asta, banditule? Opiul popoarelor!” Şi a aruncat-o pe foc. Atunci s-a deschis timpul cel negru al suferinţei fără margini. Toate  numai ca să renunţe la credinţa lui. Nimic nu l-a putut învinge. Dar el zice că nu a fost un martir.

De la Văcăreşti, a ajuns la Jilava. În Fortul 13, în aceeaşi celulă unde fusese închis şi mareşalul Ion Antonescu. Era ţinut printre deţinuţii politici. Nu exista oficial categoria deţinuţilor pe motive religioase, de conștiință. „Aici ai să putrezeşti!”, i-au strigat gardienii zvârlindu-l ca pe un sac în celulă.

Prin martie ’52, aproape mort de foame și de bătăi crunte, a ajuns la Poarta Albă. În prima noapte a  venit Tili Raicovici, o bestie, un schingiuitor ridicat tot dintre deţinuţi: „O să vă omor unul câte unul!” I-a pus să doarmă dezbrăcaţi pe ciment. Gheorghe Bârligea a zis: „Dacă mă întind pe ciment, o să mor. Atâta timp cât mă ţină puterile, eu o să stau în picioare”. L-a bătut, l-a făcut o grămadă de carne întinsă pe jos. Dar el s-a ridicat şi se ţinea în picioare tremurând ca piftia. „Ce ai tu în tine, de mă înfrunţi?” „Numai sufletul de la Dumnezeu, care  e deasupra mea şi mă păzeşte”. Raicovici a aflat de ce era condamnat soldatul Bârligea. Bătrânul spune că atunci Dumnezeu a venit deasupra lui Raicovici şi i-a strecurat un fir de lumină în suflet. Ticălosul i-a mutat pe deţinuţii vineţi de frig, pe răspunderea lui, în baie, la căldură. Pe Bârligea l-a pus să stea întins în covata cu rumeguş pentru godin şi să-i vorbească despre Dumnezeu. În noaptea aceea, Tili Raicovici, omorâtorul de oameni, a plâns.

Din celula de la Poarta Albă a ajuns la lopată, la Canal. Comandantul lagărului era Tiberiu Lazăr. Un evreu care-şi pierduse soţia şi două fiice la Auschwitz. Parcă-i smulseseră, cu asta, sufletul din el. Nu mai era om. Nimic nu-l impresiona, nu-l atingea nimic. „Aici ai să lucrezi și sâmbăta!”, i-a strigat el lui Bârligea, aflând pentru ce era închis. Şi l-a pus pe un deţinut, un cioban numit chiar Ciobanu, să-l facă pe bandit să muncească sâmbăta şi să-i raporteze. Toată săptămâna a spart piatră cu târnăcopul şi a cărat-o cu roaba. Sâmbătă, nu. Ciobanu l-a pus cu picioarele goale într-o baltă îngheţată. Era ger afară, apa a îngheţat la loc şi i-a pus la glezne cătuşe de gheaţă. A stat toată ziua aşa, n-a căzut.

A doua sâmbătă iar l-a pus în baltă. Ciobanu a luat o coadă de târnăcop şi a început să-l lovească. Pielea îi plesnea şi sângele îi îngheţa pe trup. L-au dus la infirmierie să moară acolo, dar n-a murit. A venit comandantul Lazăr. „De-acum ai să munceşti sâmbăta!” El a gemut, a şoptit printre buzele flendurite de bătaie: „Sâmbăta nu e voie de la Dumnezeu să lucrez. Mai bine mor!” Şi atunci, asemenea criminalului Tili Raicovici, comandantul Lazăr i s-a adresat bucăţii de carne care îi vorbise: „Bine, cât voi fi eu aici nu vei munci sâmbăta”. „Cred că şi pe el Dumnezeu l-a schimbat”, spune cu convingere bătrânul.

După doi ani şi ceva a venit alt comandant. Aflase de cerbicia lui Bârligea, știa că nu-l va putea pune la muncă sâmbăta. Şi ca să scape de el, a aranjat să fie trimis la mina de plumb din Baia Sprie. Acolo scociora în pământ ca şobolanul, întins pe burtă. Dar numai de luni până vineri. Dăduse peste un brigadier de treabă care îl lăsa în legea lui sâmbăta şi îl punea duminica la muncă.

După trei ani şi zece luni de închisoare, când credea că va muri scormonind după plumb, a fost eliberat.  L-a chemat comandantul şi i-a spus că însuşi Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a interest de el ‒ de unde si până unde? ‒ şi l-a amnistiat printr-un decret.

Cu puțin timp înainte de amnistie, mama lui s-a întâlnit în sat cu baba Arghiala, din Băneşti, de lângă Câmpina, şi i-a povestit de Ghiţă al ei. Bătrâna aceea cu nume ciudat, Arghiala, îl găzduise cândva pe Dej când el era vânat de Siguranţă, l-a căutat ca o mamă la Doftana când era închis,  îi ducea mâncare, haine, de toate. Dej îi spunea „mama Arghiala”, iar ea putea intra oricând la el, dacă voia. Dar nu-l bătea la cap, se ducea când și când la el acasă, în București, ca să-l mai vadă. Dej spusese despre ea că are voie să-l deranjeze chiar şi în Consiliul de Miniştri. Şi bătrâna a intrat peste el. I-a spus: „Măi Gheorghiţă, ai închis un băiat de la noi din sat. Şi el n-a făcut nimic rău, numai a crezut în Dumnezeu, cum cred şi eu”. A doua zi, o echipă de la Securitate umbla prin sat să se intereseze de Bârligea: cine era, ce fel de om era. Şi câteva zile ma târziu, Bârligea era liber. Gheorghe Bârligea a văzut iar lucrarea lui Dumnezeu, făcută de astă dată chiar prin mâna şi prin puterea unui necredincios.

A continuat armata în Valea Jiului, la munci, fără să depună jurământul militar şi fără să lucreze sâmbăta. A făcut asta mai târziu, după ce a terminat opt clase şi liceul la seral şi a devenit maistru. „A fost perioadă de cădere, de rătăcire în viaţa mea”, mărturiseşte bătrânul. Ca maistru, nu putea lipsi de la serviciu. Când şi-a revenit din acea cădere, a renunţat la postul de maistru şi a lucrat până la pensie  ca simplu muncitor ca să poată lipsi sâmbăta. Lucra la fabrica de anvelope din Floreşti-Prahova. Însuşi directorul a dat dispoziţie să nu fie trecut absent sâmbăta, fiindcă nu se putea lipsi de un meseriaş atât de priceput la tot ce însemna maşini electrice.

Până la revoluţie a avut securişti pe capul lui şi din cauza lucrăturii lor a schimbat locurile de muncă unul după altul. Ajunsese chiar să se interneze singur de câteva ori la nebuni, în Câmpina, ca să-l ia securiştii de zurliu şi să-l lase în pace. Şi a rămas neclintit în credinţa lui. Chiar şi când nevasta a fost lovita de Alzheimer. „Cine eşti tu?”, îl întreabă uneori. Şi când băiatul cel mare, de 50 de ani, a dat în patima alcoolului şi nici la roabă nu-şi găseşte de lucru, deşi e inginer. Tot bătrânul îl ţine şi acum. Nici când fata i-a rămas şomeră. S-a trezit cu trei nepoţi şi i-a crescut mari şi i-a ţinut pe toţi în facultate. Dumnezeu, în mare mila lui, îi dă omului bucurii, dar îl pune şi la încercări, îl trece prin cumpene. Aşa crede în înţelepciunea lui  domnul Bârligea, cum îi spun, cu respect, vecinii şi toţi cei ce îl cunosc. El crede în ceva. Nestrămutat, în mijlocul unor oameni care încep să nu mai creadă în nimic.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!