„În JURNALUL NAŢIONAL din 2 august a apărut primul episod al unui reportaj de excelentă calitate jurnalistică şi literară, semnat de Viorel Ilişoi, despre destinele unor fraţi trimişi de mici la cerşit. După săptămâni şi luni de jurnalism sectar, inflamat şi dezinformator, reportajul – o specie oricum prea puţin cultivată de media românească – e o apariţie absolut binevenită, nu doar prin faptul că e foarte bine scris, ci şi pentru tema sa. (…) O mostră de jurnalism foarte bine scris, cu o temă despre care încă se scrie puţin, schematic şi cu prejudecăţi.”
(„România literară”, 32/2012)
Mihai Botoșan este un om fără memorie. „Creierul meu e prăjit de la droguri“, spune el. Și întinde pe față un zâmbet uscat. Pare să nu-i pese.
Cartea vieții lui, până la 32 de ani, are multe pagini lipsă. Unele lipsesc cu totul, altele sunt lipite aiurea, la alte capitole. Aici e ruptă o filă, mai încolo rândurile sunt mânjite, neclare. După câteva fragmente șocante din copilărie, când taică-său îl trimitea la cerșit pe străzi, urmează pasaje luminoase cu cei doi copii ai săi; dar momentul căsătoriei lipsește cu desăvârșire. Își amintește că fratele lui mai mare – și el fost cerșetor, ajuns acum om de afaceri – i-a făcut cadou un magazin de haine cu marfă cu tot, ca să nu mai stea pe străzi, să aibă din ce trăi. Dar nu mai știe exact cât timp i-a trebuit să ruineze afacerea. Tot ce încasa într-o zi, seara dădea pe droguri. Un an de zile a stat la centrul de reeducare pentru minori din Găești. Când anume? „Nu mai îmi aduc aminte bine“.
Au fost momente când nu-și mai amintea nici cum îl cheamă. Și momente când nici nu mai știa dacă este om sau gândac. Ajunsese să creadă, între două doze, că îi fojgăiesc insecte pe sub pielea înscorțoșată de rapăn. Ca să scape de ele, își sfâșia pielea cu unghiile. Dar tot mai rămânea câte o larvă pe undeva. Și creștea, creștea până îi acapara toată ființa, până el însuși devenea o gânganie imensă. Atunci începea să scurme cu ghearele în pământ. Să se ascundă. Să scape de sine. Era pragul de sus al alienării. Apoi, prăbușit pe spate ca o rădașcă, dădea neputincios din mâinile și din picioarele sfrijite până când un somn bolnav îi curma agonia pentru o vreme.
S-a întâmplat să se trezească de fiecare dată din somn. De fiecare dată mai aproape de moarte. Într-o zi, pe la jumătatea lui aprilie, când orașul se ridica vioi din amorțeala unei ierni îndărătnice, Mihai a căzut pe trotuar și nu s-a mai putut ridica. A mai putut doar să sune la Salvare și să spună în ce loc anume zace. S-a trezit nu știe după cât timp la spitalul Victor Babeș, la dezintoxicare. Fără amintiri, fără puteri, fără duh. O bucată de carne fleșcăită, ruptă cu unghiile, spartă peste tot de seringi, ca o pingea veche, sfârtecată de infecții adânci.
După trei luni la Babeș, în trupul sleit a pătruns, ca prin miracol, un firicel de viață. Mihai Botoșan a fost externat. N-avea unde se duce. Cei trei frați ai lui, alături de care cerșea în copilărie, îl părăsiseră de mult, dacă nu cumva el fusese cel care mereu le-a întors spatele, atras întotdeauna de patima blestemată pentru droguri. Doi trăiesc acum pe picior mare, din afaceri. Al treilea e un călugăr rebel, alungat din mănăstirile ortodoxe, practicant al unei religii private. Niciunul nu l-ar fi primit pe Mihai. Pentru că de fiecare dată când i-au întins o mână, el le-a tras brățara sau verigheta și le-a dat pe droguri. Le-a furat lucruri din casă și le-a vândut. I-ar fi vândut și pe ei și pe mama lor pentru o biluță de heroină. Rușinea de a le cere din nou ajutorul era semn că nu-și recăpătase doar bătăile inimii, ci și o părticică de suflet – ceva ce părea că-l părăsise de tot în ziua când tatăl lui l-a legat de picioare, cu capul în jos, și l-a bătut, vargă lângă vargă, ca să-l oblige să iasă la cerșit. Nu putea nici să se întoarcă în canalul din Piața Unirii, unde se aciuase de ani de zile, singur, pentru că nu-l țineau puterile nici să ridice un pai. Și atunci a cerut să fie dus din nou la Fundația Concordia, insulița pe care s-a târât de fiecare dată când a simțit că-l ia șuvoiul.
La Concordia l-am găsit. Își amintește că a venit prima oară aici, în cîminul din Băneasa, cu douăzeci de ani în urmă. Se dusese cu frații lui, după o zi de cerșit prin tramvaie, să caște gura la un concert de operă la Palatul Copiilor. Oamenii aceia în costume ciudate, care mureau unii în brațele altora cântând, i-au făcut să plângă până și pe ei – lei tineri din jungla Bucureștiului, căliți în lupta zilnică pentru ciosvârtă. Acolo, la concertul cu final întristător, a început partea frumoasă a vieții lui Mihai Botoșan și a fraților lui. Ori oamenii de la fundație au dat peste dânșii și i-au poftit la cămin, ori ei i-au văzut și s-au predat – Mihai nu-și mai amintește exact. Știe doar că la câteva zile după aceea toți patru intrau plini de păduchi și de speranță pe ușile Concordiei. Pe atunci se chema Caritas, dar asta nu are nicio importanță. Aceea le-a fost casă pentru ani buni de zile. Însă Mihai s-a întors în stradă. Nici el nu poate spune de ce. A urcat cu o încrâncenare sinucigașă toate treptele pierzaniei: alcool, aurolac, cocaină, heroină, etnobotanice. Când se speria singur de halul în care ajunsese, când nu mai putea, revenea de-a bușilea la Concordia, murdar, însângerat și abulic. A găsit de fiecare dată un duș fierbinte, un pat curat, o farfurie cu mâncare, un suflet de om. Și de fiecare dată s-a întors singur în iad, uneori după doar câteva zile.
[box type=”info” font=”arial” fontsize=”14″ float=”center” head=”Reportaj gata citit”]
Omul fără amintiri
Lectura, efectele și montajul: Viorel Ilișoi
Muzica: Kevin MacLeod
Înregistrat în studioul HotNews (Editor: Bety Blagu)[/box]
A ieșit de la dezintoxicare, de la Babeș, pe la sfârșitul lui iunie. A ajuns la Concordia pe targă. Abia îngăima câteva cuvinte. „Eram mortul viu“, spune Mihai zâmbind din nou, cumva cu răutate, de parcă ar vorbi despre altcineva, despre vreun inamic din subteranele Bucureștiului. În câteva zile s-a întremat cât să stea copăcel. Cadavrul a căpătat puțină roșeață în obraji, amplificată de tricoul roșu de dinamovist, de căpătat. La Fundație a ajuns în pielea goală. La 32 de ani, după ce a avut pe mână o afacere de zeci de mii de euro, o casă a lui, o familie, Mihai nu deține un obiect cât de mic – un nasture, o sârmă, un băț de chibrit – despre care să poată spune că e al lui. Nu poate să spună nici despre frați că-i mai sunt frați. Nici mama – mamă. Nici nevastă, nici copii. Toată viața lui pe pământul ăsta s-a scurs în neant prin miile de găuri făcute cu seringa în tot trupul. N-a rămas vinișoară cu un firicel de sânge în care să nu fi încercat să-și injecteze otravă.
A putut să urce singur până în biroul unde stăm de vorbă. După câțiva pași se oprește să-și tragă sufletul, apoi mai face câțiva. Se prăbușește în fotoliu și se lasă pe spate. Cu același ton malițios face un inventar zguduitor al vătămărilor pe care și le-a produs singur: „Obosesc repede fiindcă mai am un singur plămân. De la etnobotanice mi s-a dus plămânul. Un rinichi s-a paradit și el. Inima se ține într-o ață. Ficatul e varză. Nimic nu mai e bun în mine. Am și HIV. Dar o să mă fac bine. Uite, încep să fac și burtică. Gata cu drogurile de-acum! Vreau să încep o viață normală, să trăiesc normal lângă copiii mei“.
Nu știe a câta oară ar lua-o acum de la capăt, dar e sigur că asta va fi încercarea definitivă. Nu așa a fost de fiecare dată? Nu, acum chiar e hotărât. Numai că nu-și aduce aminte cum e să trăiești ca un om obișnuit. Nu-și amintește când și-a văzut ultima oară copiii. Nu mai știe unde îi e nevasta. Își amintește câte ceva, ca prin ceață, de frații lui. Răsfoiește în memorie pagini albe, una după alta
Îl întreb dacă n-ar vrea să-i rescriu eu aceste pagini mergând înapoi în trecutul lui, vorbind cu părinții, cu frații, cu oamenii de la Concordia – educatori și foști colegi. Mă privește surprins. Oare ce urmăresc? De câte ori a avut nevoie de ceva, a cerșit sau a furat. De multe ori a primit de la unii și de la alții tot felul de lucruri, de la mâncare și îmbrăcăminte până la zeci de mii de euro în mână, casă, magazin. Și toate s-au dus. Amintiri n-a primit însă niciodată. Și nici nu vrea. Ce să facă cu ele?
Salvezi un om, salvezi o lume
- Omul fără amintiri
- La cerșit, ca să bea tata
- Printre ciudații cu plămânii în afară
- Micul revoluționar ia lecții de ciordeală
- Libertatea, ca un abur de mâncare
- Cu mâna întinsă la Dumnezeu
- Dintr-o închisoare în alta
- Patimile după Costel
- Rătăcit între Biblie și Codul Penal
- Frați buni, de mamă și de Facebook
- Și pâinea l-a făcut liber
- Băiatul care aduce pizza
- Cimitirul de pe perete
- Păsărică și alți guguștiuci
- Fratele de pe mâna dreaptă
- Secretul fraților gemeni
- Viața amară a unui hoț de dulciu
- Libertate, haine grele
- Un continent de speranță
4 comments
buna ziua 🙂
n-am putut sa trec mai departe …. poate sansa sa ne inconjuram de oameni care vor sa afle cum ii CHEAMA si nu cum ii CHIAMA …. si fac eforturi sa dea ceva, cat de putin, inapoi SOCIETATII si nu SOCIETATI (caz in care substantivul comun, feminin, singular se afla declinat in dativ – CUI aduce el?) … in rest, numai de bine!
Domnului Ilisoi felicitari… pentru darul de a ne aduce mereu, la fiecare lectura, intre lacrimi si un zambet amar.
Oamenii pot reinvata sa traiasca daca li se dau sansa, Catalin Lichi . Ce sansa au unii sa traiasca intr-o lume si familie perfecta ! Educatorii de la Concordia fac o treaba deosebita, au un moral exemplar si iti dau sansa de a te simti in familie. Marius stie cat de grea e munca lui dar tot acolo este, pe pozitie ca intodeuna! Multumesc Victor Ilisoi pentru reportajele dvs. si pentru importanta pe care le-o dati “astora de la Caritas”
Cu drag, Viorel. Victor e văru-meu.