Omul care vorbește cu vântul

O antenă uriașă se înalță deasupra satului ca o aripă încremenită pe cer. E una militară, neobișnuită pentru curtea unui om de la sat. O știe toată lumea din Tudor Vladimirescu, o comună gălățeană cu vreo 5.000 de locuitori. „E jucăria lui nea Nicu Covrig“ îți spun toți – și așa ajungi la casa lui Neculaie Covrig: din om în om și cu capul pe sus, după antenă.

Bătrânul e radioamator. Singurul din sat și pe o rază de zeci de kilometri. Prin scara aia înfiptă în cer vorbește cu toată lumea. Pentru săteni e nea Nicu Covrig. Pentru cunoscători e YO4BVZ. Sau, pe scurt și amical, Nea 4BVZ. Nu-i un radioamator oarecare. Se spune despre el că a stabilit până acum peste 30.000 de legături radio în întreaga lume, mai aproape sau la mii de kilometri distanță. Asta înseamnă mult, foarte mult. Atâtea contacte e greu să stabilești, dacă nu imposibil, chiar într-o rețea modernă de socializare. Pe Internet e simplu: faci click și gata, ai luat legătura cu cineva. La radio trebuie să lansezi semnale în neștire și să aștepți apoi să te audă cineva și să-ți răspundă. E ca și cum ai arunca o sticlă într-un ocean. Un ocean de aer, mare cât cerul.

Băieții lui, eroii lui

Neculaie Covrig e o adevărată legendă printre radioamatorii români. Iar pentru cei din Galați e chiar mai mult de-atât: este prietenul, profesorul, binefăcătorul lor. Pentru că aproape toți au trecut prin mâna lui, au învățat de la dânsul, în casa lui, când locuia în Galați, pe aparate construite sau cumpărate de el.

De numele lui se leagă epoca de glorie a radioamatorismului gălățean, din anii ’80. 30 de medalii de aur și multe alte premii, nimeni nu mai știe câte, a câștigat cu echipa lui de „vorbitori în văzduh“ – cum frumos li se spune radioamatorilor. Câteva dintre acele trofee dau acum o strălucire prețioasă odăii modeste, de la țară, în care bătrânul și-a instalat stația. Când se așază la butoane și începe să pipăie cerul cu antena, are tot timpul în față, pe perete, câteva trofee, o hartă a lumii și fotografiile celor doi băieți ai săi: Aurelian Cristinel și Claudiu Marius. Primul e comisar de poliție și campion mondial la radiotelegrafie-viteză. Celălalt e un nume din cartea de istorie recentă: a murit în Afganistan, cu degetul pe trăgaci, luptând cu talibanii într-o ambuscadă. Băieții lui, eroii lui.

Un bătrân atât de simplu…

Nea Nicu a fost electrician la combinatul siderurgic din Galați; s-a pensionat și s-a retras la țară, într-o casă veche, cumpărată ieftin, ca pentru doi bătrâni, el și nevastă-sa.

– Bătrân? – sare el ca ars.

Are 67 de ani, dar nu-i dai. E în putere. Când deschide porțile grele, de fier, cu țâțânile ruginite, le smulge din înțepeneală fără sforțare și le dă în lături ușor, parcă s-ar juca cu doi biscuiți.

Râde:

– Și ăștia de la Evidența Populației s-au prins cum stă treaba cu mine și cu speranța mea de viață: mi-au scris pe buletin că e valabil până în 2068. L-au dat și ei după cum arată omul!

Apoi adaugă, bătând cu palma în antenă, că și ea e la fel de tare.

– O duce fără probleme până în 2500!

E o antenă militară, ungurească, de la o unitate desființată. A făcut rost de ea greu, printr-un amic din Oradea. L-a costat vreo 5.000 de lei. A adus-o pe bucăți și a montat-o în fața casei. Din piciorul antenei iese un cablu care trece prin peretele de lut și intră în cameră, la stație. Prin sârma aceea se scurge tot cerul în odaia lui nea Patrubévézé. Mică, rece, cu pereți coșcoviți, cu un tablou naiv pe un perete, o carpetă ieftină cu Isus Hristos pe altul, câteva cărți pe noptieră. Dar când stăpânul intră la butoane și începe stația să clipească din ochii ei verzi și să țiuie în toate felurile, când încep toate aparatele să rumege kilowați, atunci încăperea modestă se transformă brusc, capătă ceva din aerul misterios și solemn al unui laborator. Misterios pentru profani, căci pentru Neculaie Covrig aparatura radio pare să nu mai aibă niciun secret. Dar câți sunt ca el?

Ursoaia, cătun mahmur

I-a plăcut de mic să șurubăiască, să caute sufletul aparatelor care-i cădeau în mână. Așa credea atunci, în copilărie, că sunt vii. Altfel n-ar fi scos sunete, n-ar fi redat imagini, n-ar fi făcut lumină.

A început cu o lanternă nemțească, din timpul războiului, cu dinam. Învârtea de o corbiță și în becușor apărea o gămălie de lumină care se umfla repede și ajungea cât toată casa. Era un obiect rar și cu atât mai prețios în satul copilăriei lui, Ursoaia, din județul Vaslui. Sătuc prăfuit, cu câteva zeci de case, unde lumina electrică nu ajunsese. Culiță a strâns bani cu uratul și a cumpărat lanterna de la un moș, un veteran. Pentru el nu era un simplu obiect. Îl fascina miracolul apariției luminii vii din niște piese neînsuflețite. Dar nu avea cine să-i explice cum se întâmpla asta. În sat nici școală nu era, copiii învățau în Ivănești, la câțiva kilometri. Abia mai târziu s-a înființat și un fel de școală, într-o cămăruță de la ceapeu, unde erau îngrămădiți toți copiii din sat – nu prea mulți, oricum. Trei profesori, ajunși acolo, în capătul civilizației, nu pentru marile lor calități și merite, predau toate materiile. Nu prea aveai ce învăța de la ei.

Culiță s-a lipit de un vecin care lucrase la mină, un electrician. A prins câte ceva de la meseriaș. Nu-l mai slăbea pe om: hai, nenea, mai zi-mi, mai arată-mi!; aia cum, aia de ce? Dar ăla nu prea avea timp de dăscălit, că era ocupat cu băutul. Nimic nu se găsea în satul ăla, nici prăvălie nu era, dar de băutură nu ducea nimeni lipsă. Parcă picura din streașină! Și toți stăteau cu limba scoasă.

Un milion de greieri, plus unul

În acel cătun amețit de sărăcie și de băutură a ajuns la un moment dat, nu știu cum, un profesor de fizică și de alte cele, unul care chiar știa fizică! Bea și el, că asta era legea în Ursoaia, dar carte nu putea spune nimeni că nu știe! Și iată cum elevul Covrig a început de-atunci să nu mai chiulească de la școală. Îi plăcea. Maică-sa nu-l mai punea la treabă, îl trimitea să învețe. I-a cusut și nădragi de stambă, de mână, să arate cât de cât a elev. Ai lui erau oameni săraci, nu-și permiteau mai mult.

Când a venit profesorul cel nou, Culiță avea deja patru lanterne ale lui și câteva piese de la niște aparate stricate aduse de niște verișori care lucrau prin țară. Profesorul i-a arătat cam ce se putea face cu ele. Cum să le repare, cum să le lege una de alta ca să-i iasă ceva. Să le însuflețească. Prima oară a făcut o sonerie care imita cântecul greierului, dar această realizare tehnică fără precedent în Ursoaia a trecut neobservată. Greieri nu erau în sat? Cu duiumul!

Totul se transformă în rachiu

Nimeni nu era atent la minunile lui Culiță, nimeni n-a fost impresionat. Doar maică-sa. Deși nu pricepea nimic din șurubăiala copilului, femeia simțea că băiatul ei, singurul ei copil, face un lucru bun și că numai așa ar putea el să se smulgă din satul ăla uitat de lume și de timp. Într-ascuns, îl încuraja. În bărbatul ei nu putea pune nicio bază, că el transforma totul în rachiu și-l bea. Nu-l întreceau mulți în sat la treaba asta. Prin ’54, când în zonă a fost o secetă mare și s-a lăsat cu foamete, o ghiorăială de mațe din care nici greierii nu se mai auzeau, Covrig-tatăl s-a dus în Deltă la tăiat stuf. Muncă grea, dar ieșeau și bani. Cei de acasă îl așteptau cu urechile lungite de foame, în casă nu mai era nimic de mâncare în afară de numele lor. El s-a întors beat criță și cu buzunarele goale, doar cu un pește în mână.

– Dar nu orice pește! râde acum, amar, Neculaie Covrig. Calcan, domnule! Calcan!

Radioul de prins șoareci

Satul a devenit atent la talentul lui Culiță abia când, în primăvara lui ’61, băiatul a înjghebat un fel de aparat de radio. Era făcut din piese adunate de peste tot și de la oricine, în stare bună sau defecte și reparate apoi de el. Strângea tot ce avea o cât de mică legătură cu electrotehnica. Un capăt de sârmă dacă-l găsea în colb, pe uliță, nu-l lăsa acolo. Unele piese erau făcute chiar de el, de la zero. Nimeni nu înțelegea atunci în sat ce realizare uriașă era pentru un copil să facă el, cu mâinile lui, un condensator variabil. O piesă de mare finețe, cu zeci de lamele care se întrepătrund fără să se atingă, la distanță de un sfert de milimetru una de alta. Culiță a făcut condensatorul – cu câtă migală! – din carton acoperit cu staniol. A mai folosit o carcasă de difuzor, niște șaibe, un tranzistor de la profesorul de fizică, niște liță scoasă dintr-un cablu găsit pe câmp, sârma de rufe, clei. Ce-a ieșit semăna mai mult cu o capcană pentru șoareci decât cu un aparat de radio. Dar cum nu mulți din Ursoaia văzuseră un radio la viața lor, acest neajuns estetic n-a știrbit deloc succesul micului inventator – nu inventase nimic, de fapt, dar așa i se spunea prin sat, mai mult în râs.

Duhul electric

În ziua cea mare, băiatul și-a anunțat toți vecinii, dis-de-dimineață, să vină să vadă ce minune a putut el face cu mâinile lui. Stătea pe prispă, cu aparatul în brațe, aștepta să se adune lumea. Vestea că va avea loc o demonstrație de magie s-a dus repede prin sat; la momentul anunțat, ograda lui Covrig era plină ochi, ca la nuntă. Oamenii erau curioși. Ce vedeau ei pe prispă era ceva ascuns între două castroane de tablă puse unul peste altul. Asta era marea invenție? – se mirau dezamăgiți.

Culiță a băgat mâna între castroane și a moșmondit puțin. N-a simțit nimeni cum un duh nevăzut țâșnește cu viteza luminii din castron și străbate aerul primăvăratic, mirosind a bălegar și a gunoi ars prin grădini. Sunetul grav al unei orchestre simfonice s-a ridicat de pe prispă. Cum? O vrajă i-a cuprins pe toți, pe loc. Drăcovenia aia chiar mergea! Dar oare cum putea să iasă o muzică atât de frumoasă din niște blide din care ai lui Covrig mâncau borș de ștevie? Auziseră ei că există așa ceva, dar cei mai mulți abia acum vedeau prima oară cu ochii lor și auzeau cu urechile lor un aparat de radio. Și unde? Tocmai la Covrig pe prispă, unde nici praful nu se așeza, de sărăcie!

Minunea lui Culiță

S-au strâns toți ciotcă în jurul aparatului. Culiță a umblat iar la capcana lui. Sunete ciudate ieșeau de acolo, de parcă ar fi chinuit un șoarece pe ascuns. Dar deodată pocnetele și fluierăturile au încetat și din castroane s-a înălțat, clar și frumos, ca la biserică, un glas de bărbat. Și atunci au aflat sătenii din Ursoaia că tocmai în acea zi de 12 aprilie 1961, în sfânta zi de miercuri, un om numit Iuri Gagarin a părăsit pentru prima oară Pământul cu o navă spațială și a zburat trei ore prin Cosmos. Adică în cer? – s-au întrebat babele. Și ochii lor s-au întors neîncrezători de la castroanele lui Culiță către norișorii diafani, doldora de îngeri nevăzuți.

A fost un moment de glorie pentru micul electrotehnist.

După aceea, în fiecare duminică și de sărbători oamenii veneau la Covrig ca la căminul cultural – că oricum nu exista așa ceva în sat. Ședeau frumos pe prispă, mâncau semințe, beau vin și ascultau muzică populară din castron. Altceva nu părea să-i intereseze.

Visuri înalte, de tractorist

Văzând ce-i poate mintea lui Culiță, taică-su a hotărât să-l dea la școală mai departe, să facă om din el. Adică tractorist. Era idealul cel mai înalt pentru orice elev din Ursoaia.

– Anul următor, își amintește Neculaie Covrig, când am terminat șapte clase în sat, tata s-a ținut de cuvânt și m-a dus la școala de tractoriști din Miroslava. N-avea cu ce să se îmbrace. A împrumutat o pereche de pantaloni de damă, din supraelastic, de la o verișoară de-a lui. Se încheiau cu fermoar într-o parte, pe șold, n-avea cum să se ușureze normal, ca bărbații, trebuia să și-i dea jos. Dar a îndurat rușinea asta și m-a dus de mână la școală. Cum m-au îmbrăcat și pe mine nu mai spun, că am niște curci prin spatele casei și mor de râs dacă aud. Nouă băieți am terminat în anul ăla ciclul secundar în Ursoaia și toți nouă ne-am dus să ne facem tractoriști. Dar numai unul a reușit să intre. Nu eu. Pe mine m-au respins la vizita medicală. Cică aveam inima prea mare. Aveau dreptate: toți prietenii mi-au spus asta mereu.

Stahanov pleacă la oraș

Visul familiei Covrig s-a spulberat. De ciudă, tatăl a început să bea și mai tare. Culiță s-a întors acasă, la sapă și la aparatele lui. Toată vara a făcut garduri de nuiele prin sat ca să-și mai poată cumpăra piese. Voia să-și îmbunătățească radioul. Toamna s-a angajat la ceapeu și, cum nu-i era urâtă munca, a devenit un Stahanov local, bătea record după record la desțelenit pământuri. Nu erau tractoare pentru așa ceva – nici tractoriști, se vede treaba –, așa că totul se făcea manual, cu sapa, cu hârlețul. Seara cădea lat, dar nu se putea odihni de purici. Când îl prindea somnul, visa că mână un tractor, că ară toate dealurile Ursoaiei, și era atât de mândru că face asta! Se trezea umil, mai obosit, supt de purici și de țânțari.

N-a mai răbdat viața aia. A furat păpușoi de la colectiv – cum făceau toți din sat, că din asta trăiau – și și-a pregătit în ascuns niște haine mai bunicele ca să plece odată din sat. Și într-o zi, când abia făcuse 16 ani, a luat-o spre Onești, la combinatul petrochimic cu niște oameni din sat care împingeau niște roabe pe-acolo. Avea toate culorile pe el, ca un păun. Dacă-l vedeai, îți venea să zvârli niște grăunțe. Dar era îmbrăcat totuși cu haine bărbătești și din cap până în picioare, ceea ce nu i se mai întâmplase până atunci.

Viață de rahat. Cu pâine

La Onești, în baraca din șantier, a dormit prima oară pe un pat cu cearșaf și a văzut în sfârșit cum arată un televizor adevărat, nu în poze sau în schemele tehnice.

– A fost un șoc! Mai târziu, când le spuneam asta băieților mei, nu le venea a crede. N-au știut ei ce-nseamnă cu adevărat sărăcia și foamea! La Onești mâncam pâine cu rahat și mi se părea cea mai bună mâncare de pe lume. Făceam economie, ca să duc bani și acasă, nu ca tata. Când am venit prima oară acasă, i-am pus mamei în mână 200 de lei. Bănet! În Ursoaia puteai să-ți cumperi un deal. La oraș atât mă costa cantina pe o lună, trei mese pe zi, cu mâncare ca lumea, nu așa! – dar eu mâncam de sub pernă, în baracă. Când a văzut tata banii, a plâns de bucurie. Bețiv-bețiv, dar nu plângăcios. Și ține cont că toată viața lui n-a plâns decât atunci și încă de trei ori. Cât Băsescu într-un mandat!

Sapă, sapă, până dai de apă!

Când s-a terminat treaba la Onești, s-a întors în sat. Dar nu-i mai plăcea agricultura, că dăduse de gustul orașului, îi plăcea rahatul cu pâine, voia pantaloni evazați și trotuar sub picioare! În primăvara lui ’65, la nici 17 ani, a plecat la Modelu, în județul Călărași. Se făcea acolo un complex de porcine: o mare porcărie, cum se spunea în sat. Săpa gropi cu hârlețul pentru pilonii de rezistență. Era plătit la metru cub. Flăcăul săpa, doi șefi cu mapa stăteau cu ochii pe dânsul. Trebuia oprit la timp ca să nu dea de apă. El ar fi trecut și prin planetă ca viermele prin măr, așa era de zelos! Voia să câștige mult și pentru asta nu se cruța deloc.

– Iarna m-am întors acasă cu costum de 950 de lei pe mine, cu pantofi de 119 lei în picioare și la mână cu ceas Ruhla, de 129 de lei – își amintește bătrînul cu mare precizie. Satul s-a crăpat în două și s-a desfăcut uite-așa – arată el cu brațele – ca să încap eu. Nu puteam face o impresie mai puternică decât dacă veneam cu un tractor.

Obiceiuri fine, de șpagă

Primăvara următoare, în ’66, a plecat iar la muncă. De data asta, mai aproape, în Galați. Tot ce strânsese la Modelu se topise iarna, acasă. Maică-sa a vândut niște păpușoi din coșar, fără știrea bărbatului, și i-a dat bani de drum. 80 de lei. Îi ajungeau doar de dus și de mâncare pentru câteva zile, nu și de întors. Băiatul a priceput mesajul: mama îi dorea binele, voia să-l știe departe de nenorocita Ursoaie.

Nu se gândea la vreo meserie mai de Doamne-ajută. I se părea că doar asta poate face: să sape, să stoarcă apă din coada hârlețului. Nu îndrăznea să viseze mai sus.

La Galați îl aștepta un consătean cu brațe la fel de tari, o adevărată mașină de săpat. L-a băgat într-o brigadă de constructori și i-a zis să nu scoată pe gură, în fața șefilor, decât două vorbe: „Să trăiți!“ și „Am înțeles!“. Numai așa, cu multă supușenie, putea rezista în brigada aia în care se câștiga cel mai bine. Șef era un inginer descurcăreț, unul Nițescu. La salariu, sutele de muncitori din subordine îi dădeau fiecare câte 100 de lei. Șeful își păstra partea lui, restul îl dădea mai sus, la ștabii mai mari, ca să umfle cifrele pe hârtie. Dacă te luai după ce scriau ei, cât s-a săpat, tot Galațiul trebuia să fi căzut de mult sub nivelul mării. Așa mergea treaba! Și toată lumea era mulțumită.

Orașul creștea precum grâul

După două luni de salahorie, ca zilier, a primit în sfârșit râvnita legitimație de angajat. „Muncitor necalificat“ scria pe cartonașul ăla, dar pentru băiatul din Ursoaia însemna un salt cât zborul istoric al lui Gagarin în spațiu.

Se construia atunci, în 1966, într-un ritm infernal. Combinatul siderurgic, început din 1960, era aproape gata, se construiau blocuri pentru zecile de mii de muncitori care urmau să scoată inima de fier din piatră și s-o prefacă în oțel. Lumea se schimba din temelii, iar tânărul Covrig, plecat de la coada sapei, dintr-un sat medieval, contribuia cu mușchii la acea schimbare colosală.

Nea Nicu își amintește că lucra la niște blocuri din marginea orașului, monta șine pentru macarale. Pe atunci marginea era cam pe unde e acum Țiglina 3, central. De acolo mai departe se întindeau cât vedea cu ochii lanuri de grâu. În pauza de la amiază îi plăcea să tragă un pui de somn în lan, să simtă pământul și mirosul de pâine în facere. Când s-a întors din armată, lanurile dispăruseră, acolo erau cartiere noi. Orașul creștea repede și des ca grâul.

Flămând cu capul

În Galați și-a întâlnit marea pasiune a vieții, radioul.

Toamna s-a înscris la seral, la Liceul Metalurgic. Asta însemna o scădere la salariu, dar pentru el nu mai contau așa de mult banii. I se părea mai important să învețe. Voia să afle cât mai multe despre radio, se îngrijea ca maistorașul electrotehnist din Ursoaia, micul magician al castroanelor vorbitoare, să nu moară sub călcătura de urs a săpătorului de gropi, a salahorului neobosit.

La liceu l-a cunoscut pe profesorul Cicerone Iatan, un radioamator pătimaș. El l-a condus către radioclubul din Galați. Veneau zeci de amatori. Copii, adolescenți ca el, oameni mari…

Nu putea fi nimic mai frumos pentru Neculaie decât zilele când mergea la club și învăța alfabetul Morse, Codul Q, să manipuleze o stație radio și chiar să construiască una. De la improvizațiile cu castroane și cutii de conservă trecuse la aparatură adevărată. Când prășea în Ursoaia, la desțelenit, dădea din răsputeri și cornul sapei abia intra de-o palmă în pământ; când săpa gropi la Modelu, se ducea și câte 3 metri în adâncime; dar aici, la radioclub, numai apăsând cu degetul pe un buton, ușor, cum atingi năsucul unui prunc adormit, genera un semnal care putea ajunge la stele. După ce ani de zile săpase în pământ, în jos, acum lumea i se deschidea în sus – și el simțea asta și trăia cu bucurie schimbarea.          Venea primul și se despărțea cu greu, ultimul, de stația radio. Cu fiecare apel lansat în eter, parcă se smulgea din colbul Ursoaiei. Nu se ducea cu băieții la fotbal, nu umbla prin cârciumi, nu bătea pietrele prin oraș, stătea numai la radioclub, în fostul consulat italian din strada Gării, și învăța. Băga totul la cap, chiar mai mult decât i se cerea. Voia să știe tot, să înțeleagă ce se întâmplă când apasă pe manipulator: cum se naște semnalul radio, cum se propagă, care-s principiile, cine le-a descoperit, când, cum, totul. Avea o curiozitate flămândă. Înfuleca tot – și foamea nu i s-a potolit nici acum, la bătrânețe: pe noptieră, la capătul patului, e deschis compendiul „Statele lumii de la A la Z“.

Hai liberare!

I-au prins bine exercițiile de la radioclub. Peste doi ani, când a plecat în armată, a nimerit la transmisiuni. S-a și antrenat pentru asta. Se temea că, la ce lopeți de palme avea, va ajunge la diribau, pe vreun șantier, să dea onorul cu târnăcopul. Dar așa, știind telegrafie, a stat ca belferul cu degetul pe transmițător, ti-ti-ta, ta-ta-ti, trei luni a făcut cursuri cu program, ca la școală, în civilie, pe urmă a lâncezit lângă un radar, nici n-a știut când a trecut armata.

– După armată m-am angajat fierar-betonist la TRCL, trustul de contrucții locale. Tot muncă de jug. Am cărat la fier de mi s-a îngroșat grumazul. Dar se chema că eram muncitor calificat de-acum, că făcusem un curs de 6 luni, aveam și salariu bunișor. Însă nu-mi plăcea. M-am mutat la combinat. Am luat-o de la zero, ca muncitor necalificat, cu salariu mai mic. În ’70 am terminat seralul și am prins post de electrician în combinat, la fabrica de oxigen. Acolo am muncit până în 2005… Am lăsat acolo 35 de ani fără 7 zile din viața mea…

O umbră de tristețe îi străbate fața aspră.

Evadare prin antenă

Mergea la muncă, mergea și la radioclub. De-acum se și-nsurase, au apărut și băieții, dar el tot prin strada Gării își făcea veacul. Încă se trăia bine în comunism, oamenii ieșeau duminica la restaurant, la iarbă verde, la un film sovietic, se găsea Quick-Cola, bere pe faleză, însă el altă distracție n-avea, țăcănea la manipulatorul Morse, vorbea în linii și puncte cu necunoscuți de la care nici nu afla cine știe ce, doar ce indicativ au, cât de bine îl recepționează, cu paraziți sau fără, unde se află ei, latitudinea și longitudinea, mărunțișuri din astea din Codul Q – un cod cu întrebări și răspunsuri standard care încep cu litera Q. Asta se comunică și astăzi, în epoca Facebook și iPhone.

Transmitea de la stația radioclubului, sub indicativul comun YO4KBJ. Nu avea un indicativ propriu. Era greu de obținut așa ceva. Dacă lua cineva legătura cu vreun radioamator capitalist și-i spunea că nu mai e bere la berărie, că pâinea e pe cartelă, că mortul pute în păpușoi? Securitatea asculta cu borcanul pe cer, nimic nu puteai să zici. Cine ieșea din limitele Codului Q – salut, salut, cum mă auzi, cât e ceasul la tine, pa! – nu mai avea multe bucurii în viață. Dar și așa însemna mult pentru acele vremuri, când țara era ținută sub un clopot de sticlă neagră, să ai o stație de emisie-recepție acasă și să-l dai dracului de regim, cu lacătele lui cu tot, să evadezi când ai chef prin vârful antenei și să te tot duci. Mai aproape sau mai departe, cât te ținea puterea stației. Când Neculaie Covrig și-a construit propriul echipament, bătea până la Brăila. Tot era ceva. Acum, cu stația lui modernă, cu antena ungurească și cu toate echipamentele de 10.000 de euro poate face legături și la peste 18.000 de kilometri, poate vorbi cu oricine din lume.

Se naște Neculaie cel nou

Abia în 1977, după o procedură de trei ani, a obținut autorizația de emisie și indicativ propriu. YO4BVZ. Noua lui identitate în lume. Or mai fi unii cu numele Covrig, poate și cu acest Neculaie vetust, din miliardele de oameni de pe Pământ s-o găsi unul să-i semene perfect, o fi având vreo dublură și într-una din lumile paralele, cum a văzut el într-un film, dar YO4BVZ e numai unul. Este numele lui în eter, unic și inconfundabil.

– A fost o catastrofă la primul contact sub indicativul meu. Mă scoteam în lume, cum se zice. Când am primit confirmarea, am făcut pe mine de emoție!

– E o figură de stil, nu?

– Nu, domnule, chiar m-am scăpat!

N-ai cum să înțelegi emoția asta, a primului contact, dacă n-ai transmis niciodată un apel… dacă n-ai lansat semnale tremurând: hei, mă aude cineva?; e cineva acolo? Acolo, adică undeva, habar n-ai unde anume, că nu știi cum se duce unda radio, cum e ionizat stratul atmosferic, cum e cerul, mai senin sau mai înnorat, ce munți, ce obstacole întâlnește, habar n-ai dacă ajunge la Brăila sau la Istanbul… Și poate nu e nimeni pe frecvența aia, fix în momentul ăla, ori poate te aude, dar nu vrea să-ți confirme, n-ai de unde să știi…. Așa că tot lansezi iar și iar QSL, QSL, QSL, adică vă rog să-mi confirmați recepția, lansezi, apoi stai și asculți, dar nimic. O noapte, două, trei… Și când în sfârșit auzi ta-ta-ti-ta, ti-ta-ti, ta-ta-ti-ti, adică QRZ, cine mă cheamă, atunci parcă scapi dintr-o carceră, de pe o insulă pustie, înțelegi pentru prima oară cu adevărat cât de minunat e că nu ești singur pe lume… Parcă te naști a doua oară! Primul apel e primul apel, n-ai cum să-l descrii, nu se compară cu primul sărut, nici măcar cu primul act sexual, pfff! ăla e apa de ploaie, apelul e spirt! Și de emoție începi să tremuri, nici nu mai știi ce să faci. Faci în pantaloni, poftim! Și bați frenetic: QRX, QRX, când vom mai vorbi?

Români descurcăreți

Era scumpă o stație radio pe atunci și nici nu se găseau. S-a apucat să-și construiască singur una. L-a costat cam cât jumătate de Dacie. Unele piese nu se găseau decât în URSS, le aduceau norocoșii care prindeau o excursie, mai aduceau și marinarii, dacă reușeau să iasă din rutina blugi-Kent-cafea, altele puteau fi recuperate de la stațiile date de armată la casare, de prin laboratoare, din fabrici. Nu era obligatoriu să semene cu o stație radio, doar să facă același lucru.

Neculaie Covrig avea o pasiune costisitoare. Ca să facă rost de bani, vindea antene, reșouri, convertoare, tot ce avea omul nevoie, lucruri elementare, dar care nu se găseau în magazin. Le făcea din materiale care nu trebuiau lăsate la locul lor, în fabrici și uzine. Cel mai bine mergeau convertoarele cu care neoanele puteau fi alimentate de la bateria de mașină. În Epoca Lumină oamenii stăteau mult pe întuneric. Când îți era lumea mai dragă, pac! se trăgea heblul. Și în bezna aceea generală, deodată se aprindea o luminiță albă la un geam, timidă; apoi alta, și alta, orașul răsărea pe bucăți din întuneric și încerca să treacă așa prin noapte, rănit peste tot și pansat cu fâșii de lumină. Românul găsea soluții!

– Mi-am luat halatul alb și cheia franceză și m-am apucat să-mi fac stație radio, povestește YO4BVZ. Mai cumpărate, mai găsite pe unde nu erau atenți paznicii, mai făcute de mine de la zero, până la urmă am strâns toate piesele. Am montat stația și am instalat-o pe balcon. Doamna Covrig m-a lăsat să-i folosesc sârma de rufe pe post de antenă. Și așa, cu echipamentul ăsta în care băgasem vreo 30.000 de lei, am ieșit să rup cerul. Speram să emit măcar până în Africa. Când colo, mi-a răspuns unul din Galați, iar bătaia maximă era până la Brăila. Poate sârma aia de rufe nu era compatibilă, știu eu?

Școala Covrig, din Țiglina 3

Nu i-a învățat pe băieți fotbal sau pirogravură, că nu știa nici el. I-a pus de mici la stația radio. Au început ca toți copiii cu ma-ma, apoi au dat-o repede pe ta-ti, ti-ti-ta. Făcea lecții cu ei în fiecare zi, ca la școală. Cu teme, cu exerciții, cu practică. Atunci i-a venit ideea să-i învețe și pe alții.

S-a dus la Palatul Pionierilor și Șoimilor Patriei și a propus să înființeze un cerc de telegrafie. Nu, tovarășe, ce le trebuie copiilor noștri, care-s așa de șoimi, să știe telegrafie? Păi le trebuie, că învață o mulțime de lucruri, mai multe decât la filatelie. Radioamatorismul nu e pentru amatori, e pentru profesioniști. E multă știință în hobby-ul ăsta. (Atât de multă, că poate să strice un text, dacă ai vrea să scrii despre el.) Te învață să fii disciplinat, dezvoltă spiritul de competiție, acumulezi cunoștințe din cele mai diverse domenii, de la limbi străine și geografie până la istorie și astronomie, faci și condiție fizică dacă-ți iei stația în spinare și ieși pe coclauri… și aia, și aia… În plus, nu cerea nimic, lucra voluntar și aducea el tot echipamentul.

I-a convins! Imediat s-au și înscris 12 copii. Însă nu i-au plăcut condițiile de la Palat. După un timp i-a adus pe copii acasă la el, spre bucuria doamnei Covrig, care astfel nu mai încăpea în casă și trebuia să stea mai mult la vecina, la nechezol și sifon rece.

Omul cu un cui în cap

A mai scos vreo 8.000 de lei din convertoare și antene, a mai împrumutat de la nevastă, că n-o lăsa inima să-l vadă suferind, și a cumpărat un calculator și ce le mai trebuia copiilor ca să învețe radiotelegrafie. Sau telegrafie fără fir, cum i se mai spune – dar nu e întru totul corect, pentru că de fapt există și un fir. La el era pe balcon.

– Dar erau calculatoare pe vremea aia în România? Prin ’80 și? Adică așa, să le cumperi?

– Nu le găseai pe drum, dar existau. Scumpe rău. Eu am cumpărat un computer LB181, o supersculă cu procesor de 80/80, cu frecvență de 2,0 MHz, memorie RAM de 48 Kb. N-avea hard-disk, doar floppy-disk.

Când auzi de parametrii ăștia, obișnuit fiind cu calculatoarele de azi, te gândești că acel computer n-avea cum să fie cu mult mai deștept decât un capac de veceu. Dar era totuși undeva la vârful tehnologiei. De asta și costa câteva mii de lei, nu și-l permiteau decât bogătașii sau pătimașii de felul electricianului Covrig. De câte ori n-a făcut foamea, având și antrenament din copilărie, ca să pună deoparte un ban pentru vreun tranzistor sau cine știe ce altă drăcie din aparatele alea! Nevasta l-a înțeles sau poate doar l-a suportat. Cine nu-l cunoștea ar fi putut spune că nu e sănătos la cap. Cum să-ți vinzi lucruri din casă ori să iei credit de la CAR ca să-ți cumperi niște sârme? A mai și umplut casa cu ele, găseai diode și-n mâncare. Dar nu era nebun, avea doar o pasiune, îl ardea. Ce să-i faci? Când se naște omul cu un cui în cap, ține cu mâinile de el, nu i-l mai scoți nici cu cleștele.

Micii ingineri

Monitor a făcut dintr-un televizor Sport, alb-negru. Putea să facă orice din orice, ca un vrăjitor. Multe alte aparate le-a construit împreună cu copiii. Veneau la el, în apartamentul din Micro 19, pentru o oră-două, dar uitau să mai plece. Veneau părinții noaptea să-i ia acasă – și nu-i scoteau prea ușor pe ușă. Descoperiseră plăcerea de a face ei lucruri cu mâna lor – și nu biluțe de plastilină, ca la lucru manual, la școală, ci dispozitive sofisticate, ca niște ingineri adevărați. Lucrau cu pistolul de lipit, nu andreaua de plastic de la „Să țesem frumos“. Din mâna lor putea să iasă, de exemplu, un manipulator telegrafic sau un generator; costau sute de lei, dar ei le făceau fără niciun ban din niște ciurucuri prăfuite pe care nenea Nicu le deșerta dintr-un săculeț murdar. Asta le plăcea mult. Pentru că a fi radioamator înseamnă și asta: să cunoști stația, să știi să ți-o construiești singur, să o întreții, să o perfecționezi.

Ani de zile, apartamentul lui nenea Nicu a fost pentru zeci de copii școală, atelier, loc de joacă, sală de competiții, casă. Neculaie Covrig era nea Nicu electricianul dimineața, la serviciu, după-amiaza era nenea Nicu pentru discipolii lui, iar noaptea devenea YO4BVZ, când ieșea pe balcon și lucra la stație până îi cădea capul pe registrul de apeluri.

Marele premiu mic

Curând au început să vină și premiile. Primul concurs la care s-a dus cu echipa a fost în Suceava. I-a dus pe copii tot pe banii lui – alt prilej de lungi discuții cu doamna Covrig despre responsabilitatea domnului Covrig față de propria familie. Și ceilalți ai cui erau adică? Nu tot o familie?

La Suceava, echipa lui a luat premiul I și la telegrafie, și la creație tehnică. Organizatorii, impresionați, l-au îmbrățișat pe instructor: vai, dar ce copii talentați aveți! ce abilități! ce pregătire! Și i-au pus în brațe premiul cel mare: o păpușă mică, îmbrăcată în straie populare bucovinene. Nici după aceea, când medaliile de aur au început să curgă, n-a scos vreodată vreun câștig cât de mic din competiții. La radioamatori banii curg într-un singur sens: dinspre ei spre exterior.

Cel mai bun din echipă era băiatul lui mai mare, Aurelian Cristian. Avea mână și ureche de transmisionist. Concurenții intrau în sală, puneau căștile pe urechi, un calculator începea să transmită în alfabetul Morse, din ce în ce mai repede, iar ei trebuiau să transcrie pe caiet. Se ajungea la viteze uluitoare, când liniile și punctele, sunete mai lungi sau mai scurte, se uneau într-un țiuit continuu. Aurelian rămânea mereu ultimul, adică învingător. Ceilalți ieșeau unul câte unul din concurs, când nu mai puteau distinge semnele. Apoi urma proba de transmisie, concurenții trebuiau să bată la manipulator cât mai multe semne pe minut, curat, fără greșeală.

Prea mici pentru un campion mondial

Neculaie Covrig i-a făcut lui Aurelian un program de campion. Lucra cu el și câte 6 ore pe zi. Avea pretenții. Zicea că dacă băieților nu le lipsește nimic, așa cum i-a lipsit lui în copilărie, atunci sunt datori să facă mai mult. Și Aurelian a ajuns cel mai bun din lume la telegrafie-viteză! Acum este legitimat la radioclubul din Ploiești. Cel din Galați e prea sărac, nu-l poate susține să se pregătească și să participe la marile competiții. În Galați, orașul care a dat atâția mari sportivi, nici nu se știe că aici trăiește un campion mondial.

Păi ce, radiotelegrafia e sport?

Așa s-o fi întrebat și atleta Fița Lovin, fosta șefă a Direcției Județene de Sport și Tineret, când i-a lăsat pe radioamatorii gălățeni pe drumuri. Băieții au pierdut vechiul sediu de la fostul consulat italian, din strada Gării – a fost retrocedat, acum e o ruină. S-au aciuat la Sala Sporturilor, într-un veceu. Aveau și un gemuleț, să vadă cerul, era bine așa, acceptabil. Dar Fița Lovin a spus că radioamatorismul nu e sport, că băieții nu aleargă. Și i-a dat afară. Acum ei se adună joia la o cârciumă să mai schimbe o vorbă, pun mână de la mână să-și achite cotizația la Federația Română de Radioamatorism. Ar da-o naibii de federație, că nu-i ajută cu nimic, dar dacă nu-s afiliați, nu pot participa la nicio competiție în țară sau oriunde în lume. Au mai rămas vreo 30-40 de radioamatori în fantomaticul club gălățean, ținut în viață, cu puls slab, de președintele Lucian Vechiu – alt dus cu stația, alt fanatic! Un club prea nevolnic pentru un campion de talia comisarului de poliție Aurelian Covrig.

Căzut la datorie

Celălalt băiat, Claudiu Marius, n-avea același talent și nici aceeași tragere de inimă pentru radio. Din tot programul riguros de pregătire impus de taică-su, îi plăcea mai mult milităria. Muncea la fel de mult ca Aurelian, dar n-a ajuns niciodată la același nivel.

– Era o fire mai aventuroasă, povestește Neculaie Covrig. După Revoluție, gata, l-am scăpat din mână, s-a înrolat în Legiunea Străină. Pe urmă a intrat la Batalionul 300 Infanterie Mecanizată „Sfântul Andrei“ din Galați, s-a dus în Aganistan… Și… În ianuarie 2008 era să moară. A intrat un taliban cu o cisternă în TAB-ul lui. A scăpat. Pe 13 iunie a murit… Se întorcea la bază, cu un convoi de patru TAB-uri… El era sus, pe turelă, la mitralieră. Au fost atacați cu Kalașnikoave și cu aruncătoare de grenade… A tras băiatul… a apucat să tragă… Știi, mai avea câteva zile și venea acasă… A tras, da! I-a intrat glonțul prin picior și i-a ieșit prin abdomen…

Se așază încet pe scaun, apăsat de o mână nevăzută. Un timp nu mai spune nimic. Învârte butonul stației ca să-și facă de lucru.

– A apucat să tragă… s-a luptat… repetă încet.

S-a înserat. Omul a vorbit toată ziua, a râs și vărsat un potop de cuvinte – îi place să povestească și povestește frumos –, iar acum parcă i s-a tăiat suflul. Învârte mai departe la râșnița aia, macină lanurile văzduhului și le face pleavă măruntă de țiuituri și hârâieli. Acolo e refugiul lui, în lumea nemărginită din spatele gemulețului cu frecvențe.

Uneori prinde semnalul emis din cosmos de ISS ‒ Stația Spațială Internațională. Conștiincios, confirmă recepția. Și cei de sus, de deasupra lumii, știu că semnul lor de viață a fost auzit pe Pământ undeva în chenarul KN45TN de pe harta universală radio. Mai exact, în comuna Tudor Vladimirescu, județul Galați. Acolo, în acel punct minuscul de pe planetă, e domnul YO4BVZ la butoane. Vorbește cu cerul.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!