Privește-mă: nu mai sunt eu,
altcineva mă privește acum.
Noi mergem îmbrățișați pe deasupra,
râul de cuvinte curge sub noi.
Când călcăm pe cuvinte, suntem. O clipă.
După aceea nu mai suntem ce-am fost.
Ochiul de sus și ochiul de jos
nu se privesc niciodată.
Când un ochi se deschide, alt ochi se închide la loc.
Nu poți spune de două ori același cuvânt,
nu poți de două ori îmbrățișa același om.
O, dacă s-ar iubi toate înfățișările noastre!
Noi doi nu ne întâlnim niciodată.
Când eu te ating, tu ești altcineva.
Nimic nu mai e la fel după căderea în râul
nevăzut, de cuvinte.
Mâine tu nu vei mai fi aceeași,
poemul acesta va fi altceva.
Eu voi merge până mâine spre tine,
tu de mâine mă vei părăsi.
Unul după altul, cei ce am fost,
în șir nesfârșit ne tot scurgem acolo,
într-o stea nenăscută,
unde se adună tot timpul trecut.
