Pasiunea pentru jurnalism

O adaug și pe Florentina Crușitu în seria “Tineri jurnaliști în dialog cu bătrânul zețar”, deși ea este doar tânără, nu și jurnalistă. Încă. Viitorul îi va oferi această bucurie sau această povară. Acum e studentă. Profesorul Călin Hera i-a cerut un interviu “cu o persoană care are o poveste interesantă de viață”. Domnișoara s-a gândit la mine. Motivul? “Pentru că am citit câteva articole despre încercările de a scrie, dar și pentru că ați fost adesea lăudat de vecinii mei, Vasile și Lenuța Mîrza”.

Mă bucur că încercările mele de a scrie au fost remarcate de un viitor jurnalist. Pentru aceasta le mulțumesc vecinilor Vasile și Lenuța, care mă laudă adesea. Nu-i pot mulțumi și destinului, care m-a făcut interesant prin ce am trăit, nu prin ce am scris. În secret cred că amândouă sunt, de fapt, același lucru.

Florentina Crușitu — Cum v-ați descoperit pasiunea pentru jurnalism?

Viorel Ilișoi — Mai întâi ar trebui să spun cum am descoperit jurnalismul. În presă am intrat din întâmplare, în 1990. Jurnalismul l-am descoperit însă mult mai târziu, în 2003. Abia după aceea a apărut și pasiunea pentru jurnalism ­— o dragoste târzie și cu atât mai puternică. Îndrăznesc să spun că și statornică.

Prin ianuarie-februarie 1990 am nimerit într-un grup de tineri revoluționari din Botoșani. Scoseseră o gazetă săptămânală, frumos intitulată “Atitudinea”. Primul număr se deschidea cu o “Scrisoare de mulțumire”: “Pentru sprijinul acordat la fondarea ziarului ATITUDINEA, Organizația Tineretului Liber din Botoșani, (sic!) adresează formației vocal-intrumentală (sic!) AZUR, (sic!) sincere mulțumiri și urări de noi succese în activitatea de viitor (sic!) și în mod deosebit domnului NELU VLAD, conducătorul acestei minunate formații”. Numărul de debut părea scris chiar de acea minunată formație. Manelismul eroilor fondatori a fost perpetuat de eroii autori în toată scurta și lipsita de glorie existență a acestei gazete. De la numărul al treilea, pentru că știam să scriu cât de cât românește, am fost cooptat în taraful gazetăresc de la “Atitudinea”, fondată de niște lăutari și scrisă lăutărește: după ureche. Nu pot spune nici sub tortură că tot ceea ce s-a întâmplat la “Atitudinea” a avut vreo legătură cu jurnalismul. Așadar, era imposibil să-mi descopăr atunci pasiunea asta. Aveam, ce-i drept, o pasiune pentru munca la gazetă. Însă asta se datora curiozității mele, care devora năvalnic orice noutate, nicidecum jurnalismului și nobilelor lui precepte.

După nici un an de zdrăngăneală, “Atitudinea” a murit, în ianuarie 1991, la numărul 44. Începuse agramat și sfârșea impecabil din punct de vedere gramatical, dar la aceeași distanță de jurnalism. De la 30.000 de exemplare scăzuse la 7.000, semn că rigoarea limbii era disprețuită acasă la Eminescu, el fiind puțin plecat. Sau, cine știe, poate tocmai absența jurnalismului a dus la scăderea tirajului. Vedem că asta se întâmplă și astăzi. Nu mă pot abține să nu spun că din cele 7.000 de exemplare ale “Atitudinii” se vindeau 20.000. Fiindcă noi scoteam 3.000 de exemplare în plus, ca să-i plătim pe tipografi. Iar tipografii își trăgeau un tiraj al lor, pe care-l vindeau în paralel cu tirajul oficial. Evaziunea fiscală nu s-a născut în tipografii, dar acolo a fost perfecționată. La “Atitudinea” m-am apropiat mai mult de infracțiune decât de jurnalism.

Cum pe atunci evaziunea era tolerată, ca și acum, la închisoare am ajuns pentru un articol. Pentru vina de a fi scris că directorul Fundației pentru Tineret, noul UTC, semăna cu Saddam Hussein. Asemănarea se baza pe obiceiul directorului de a lua decizii, de regulă proaste, ca un dictator, fără acordul Consiliului de Administrație, din care făceam și eu parte. Am fost judecat în lipsă și condamnat la trei luni de închisoare cu executare. După 19 zile, nu pot spune cât de lungi, sentința a fost anulată, iar eu m-am văzut zvârlit afară din pușcărie, la fel de ilegal cum fusesem băgat. Din tot ce scrisesem până atunci, articolul “Saddam Hussein se ascunde la Botoșani” se apropia cel mai mult de jurnalism. Și tocmai pentru acela am fost condamnat. Nu era deloc încurajator pentru un ziarist la început de drum. Am continuat totuși să lucrez la ziar pentru că începuse deja să-mi placă și pentru că din asta îmi câștigam, destul de ușor, banii de țigări. Decizia de a rămâne în presă a fost înțeleaptă. M-a obligat să mă las de fumat ca să-i pot da salariului altă întrebuințare. Gazetăria îmi plăcea, dar nu era încă o pasiune. Pe atunci nu aveam pasiune decât pentru încercările mele literare, pe care mai târziu mi-am luat sarcina de a le încredința focului. Acum mă pot mândri, asemenea lui Borges, cu cărțile pe care le-am citit în acea perioadă, nu cu cele pe care le-am scris.

În 1991, am ajuns la Iași, la săptămânalul social-politic-cultural “Timpul”, devenit în 1993 revistă lunară de cultură. Era finanțată integral de afaceristul Viorel Cataramă. În calitatea mea de angajat al firmei de mobilă Elvila International, până în vara lui 1998, am publicat în “Timpul”, lunar, numai interviuri cu scriitori. Printre altele, “Viața literară pe Bahlui”, o serie de interviuri polemice întinsă pe durata unui an, îmi trezește nostalgii. Publicistica din acești ani era legată mai mult de preocupările mele literare decât de jurnalismul propriu-zis.

Locuiam la țară, veneam o dată pe lună în Iași, nu aveam prieteni printre ziariștii ieșeni, nu fusesem captat de gravitația unei conștiințe de breaslă, nu eram membru în nicio asociație profesională, publicam numai și numai în “Timpul”, nu produceam nimic altceva în afară de interviuri. Nici nu mă consideram ziarist. Și cu siguranță nici nu eram.

În 1994 am fost invitat la Botoșani să pun pe picioare un cotidian, “Curierul”. Trei luni de zile am fost un fel de secretar general de redacție, corector, tehnoredactor, pontator, dactilograf, gestionar, responsabil cu orice. Valorificam experiența scurtă și superficială din redacția “Atitudinii” și din tipografie, unde îndeplinisem aceleași sarcini. Nu am scris nimic. Din această postură tehnică am ridicat ziarul destul de sus ca să aibă de unde să cadă la plecarea mea. Nici atunci nu s-a trezit în mine o pasiune pentru gazetărie. Făceam cu rigoare și cu abnegație o muncă pentru care, mi s-a spus, urma să fiu plătit bine. Pentru două luni am fost plătit prost, pentru una deloc. Nu mi-am făcut dușmani, dar am pierdut prieteni.

Întâlnirea cu presa adevărată s-a produs pe 4 ianuarie 1998, când m-am angajat ca reporter la “Național”. Aveam 30 de ani. Ce știam eu din anii ’90-’93, la două hebdomadare de provincie, nu semăna deloc cu ce am găsit în redacția unui cotidian central. Făcusem un salt riscant din tihnitul șopron de la țară în stupul redacției. Brusc, producția febrilă, industrioasă, înlocuia ritmul molcom al textului predat — ani de zile — întâi săptămânal, apoi lunar. Redacția nu mai era un club, ci o mică uzină. Colegii nu mai erau prieteni vechi, ci necunoscuți nepăsători, dacă nu aroganți. Trebuia să mă trezesc devreme și să merg zilnic la redacție. Ziua de lucru însemna și o bucată de noapte. Fără pauză. Cărțile cu care venisem de la Iași au stat mult timp neatinse în geantă. Nu m-a mirat că mulți colegi, mai vechi în trepidanta meserie a scrisului la ziar, păreau rupți de exercițiul lecturii. Eu știam de la Emil Brumaru că îți vine să scrii de la citit. Dacă tot scoți apă din fântână și nu mai împrospătezi izvorul, de la o vreme scoți apă tot mai puțină și stătută. Riscul final e să nu mai scoți deloc. Și este tot atât de periculos cu a scoate prea multă. Scrisul își pierde prospețimea. Intri în spirala rutinei și te învârți în loc având iluzia că te înalți. Produci pe bandă, într-un ritm imbecilizant.

“Național”, proaspăt desprins din bulina “Evenimentului zilei”, cu tot cu Ion Cristoiu, era un ziar de succes. Alătura dezinvolt anchete zguduitoare, reportaje senzaționale, impertinența sânilor goi și savoarea frivolă a mondenităților. Îi împăca în paginile sale pe Fane Jeg și pe Simona Catrina & Alice Năstase, pe Horațiu Tudor și pe Alecu Racoviceanu & Lidia Popeangă. Era alert, inteligent, pe alocuri chiar ludic. Aceste calități îl deosebeau de presa încrâncenată care se făcea atunci. Dar nici de data asta nu mi-am descoperit pasiunea pentru jurnalism. Cred că nici nu exista, ci s-a format când a găsit condiții prielnice. N-a fost dragoste la prima vedere, ca să spun așa.

Ca orice băiat de la țară care purcede seara din stratul de ceapă ca să se apuce a doua zi de lucru la un ziar central, venisem înarmat cu o seamă de iluzii. Una era aceea că presa la nivel mare mi-ar fi putut bandaja rănile neîmplinirilor literare. M-am înșelat. Primele mele articole la “Național” au fost ficțiuni integrale. Pentru că asta mi s-a cerut. Ceva cu un manuscris pierdut de poetul Traian T. Coșovei la restaurant și recuperat de un chelner cu înclinații literare, ceva cu turnarea unui film porno într-un apartament din Berceni. Nu eram atât de naiv să nu știu că aceea nu era presă. Cunoșteam perfect celebrul “Manual pentru jurnaliștii din Europa Centrală și de Est”. Dar m-am complăcut în impostură. Am făcut infamii de care mi-e rușine și pentru care nu merit iertare. Infamii care, în cele din urmă, conlucrând cu sărăcia alienantă în care trăiam, aproape m-au omorât. Venisem de la Iași curat și cuminte ca o fecioară. Abstinent de ani buni de la toate cele stricătoare trupului, cum îi șade bine unui tânăr care locuiește cu socrii; și ortodox practicant, miroseam a mir. În infernul redacției m-am reapucat de fumat și de băut. M-am adâncit tot mai mult în depresie, până în pragul sinuciderii. Dar chiar și pentru acea depresie îi sunt recunoscător gazetăriei, ca și pentru zilele de închisoare. Ce altă meserie îți poate oferi experiențe atât de puternice și de fertile? Pentru bani de chirie și vreo douăzeci de dolari peste, trebuia să scriu un text la două zile. Nu mai mult de 1.500 de semne, pentru că ziarul se tabloidizase și nu mai avea cititori dispuși să înfulece felii mai mari. Un timp am ținut o rubrică de tablete și la “Dracula”, o revistă de paranormal pentru bigote depresive. “Nimic despre paranormal” se chema rubrica mea. Aș republicá toate textele de acolo.

N-avea cum să se nască în mine pasiunea pentru gazetărie cât am fost la “Național”. Dacă a pâlpâit cumva la început, cât am călărit pe un entuziasm de neofit, s-a stins curând în blazare. Când ajunsesem chiar să urăsc meseria, în toamna lui 2003, m-a sunat Grigore Cartianu. <> Nu știu ce articol adevărat din noianul de prostii semnate de mine îi atrăsese atenția. Trebuie să spun că se întâmpla să mai fac și scurte popasuri în gazetăria adevărată. Totuși, nu-mi amintesc, din articolele publicate în șase ani, zece pe care le-aș putea reciti acum cu plăcere și fără zvârcoliri etice. Și nu memoria mea e de vină.

Nu știu dacă a fost ideea lui Cartianu sau l-a trimis cineva. M-a chemat la o cafea și mi-a spus scurt că vrea să facă ziarist din mine. Nu credeam că mai dă cineva doi bani — “Național” dădea numai unul — pe un stârv cu un pix înțepenit între degete, când eu însumi nu mai aveam nicio urmă de stimă față de mine. Eram prizonier într-o meserie care îmi amenința zi de zi viața. Nu exagerez. Probabil că atât de crud răspundea, ca o ființă, meseria de care îmi băteam joc. Eram într-o fundătură. De aceea am fugit chiar a doua zi de la “Național” și n-am mai călcat ani de zile pe-acolo.

Încă o dată am reușit să adun, nu știu de unde și cum, puteri să merg mai departe.

Fără să știe cărui calvar îi eram gazdă, cei de la “Jurnalul” m-au luat de bun. M-au pus la treabă din prima. După șase ani de lucru la un cotidian central, mergeam pentru prima oară într-o delegație! Cu mașină de la redacție, cu diurnă, cu acte în regulă! Nu-mi venea a crede: cineva era interesat să vadă realitatea cu ochii mei, nu cu imaginația mea. Am plecat cu fotograful Bogdan Iurașcu. El, mai curajos, evadase înaintea mea de la “Național”. L-am regăsit la “Jurnalul” cu o față luminoasă și cu zâmbetul pe buze. Împreună, în acea primă deplasare a mea în țară, am făcut o treabă bună. Reportajul nostru a apărut pe prima pagină. Pierdusem de multă vreme gustul satisfacției. Ei bine, când a venit Grigore Cartianu la mine, cu ziarul în mână, ca să-mi spună că e încântat de articol, m-a străbătut speranța că pot deveni sau redeveni ziarist. Cum se spune acum, eram deprofesionalizat. Dar reutilizabil.

La “Jurnalul Național” am reînvățat lucruri uitate și am descoperit altele noi. De la Grigore Cartianu, Cristian Grosu, Ciprian Chirvasiu, Remus Radu, Valentin Zaschievici, cu care am lucrat direct. Dar furam de la oricine — mult și cu o repeziciune explicabilă, totuși, prin experiența mea lăturalnică în gazetărie. Îmi amintesc că Grigore Cartianu a răspândit prin redacție un abecedar al ziaristului. Poate îl întocmise chiar el, notându-și situațiile pe care le întâlnise. Erau reguli elementare. << 1 — În afară de știri, textele trebuie fragmentate cu alineate. Evident, fără a cădea în cealaltă extremă, abuzând de ele. 2 — Trebuie evitată relatarea la persoana I. Excepțiile vor fi foarte rare: reportaje sau anchete în care reporterul chiar devine personaj, “făcând parte din peisaj”. 3 — Evitați formulări de genul trebuie spus că… sau este interesant de precizat că… Păi, tocmai de aceea publicăm subiectul respectiv, pentru că “trebuie” sau “este interesant”! 4 — De evitat frazele lungi și complicate. Un mare dușman al scriiturii curate este folosirea abuzivă, nejustificată a gerunziului. Decât să lungești fraza anapoda, e preferabil să pui punct și să începi o nouă propoziție. 5 ­­— Între supratitlu, titlu și subtitlu trebuie să existe o înlănțuire logică. Atenție: titlul nu este anexa supratitlului sau a subtitlului, ci primadona materialului! În primul rând el, titlul, trebuie să fie puternic, relevant, inspirat.>> Și așa mai departe. Toți râdeau de acel vademecum naiv, dar eu l-am urmat cu rigoare. Îl am și acum. Atunci și acolo, ridicându-mă ca după boală, mi-am descoperit pasiunea pentru jurnalism. Sau: atunci și acolo s-a născut pasiunea pentru jurnalism. Cu siguranță s-a întâmplat așa ceva, pentru că făceam totul cu o poftă nebună și cu grijă să nu greșesc undeva. Nu mai trebuia să dau în unul sau în altul, ori, dimpotrivă, să-l laud. Nu mi se respingea un text fără o motivație clară. De fapt, nu mi s-a respins niciun text. Eram încurajat și sprijinit de fiecare dată când veneam cu o idee. Și mă năpădeau! Pentru că le puteam realiza. Puteam să merg oriunde în țară ca să mă documentez. Aveam și telefon mobil plătit de redacție. La “Național” de un an de zile nu se mai decontau abonamentele. Puteam să refuz subiecte dacă nu-mi plăceau, dacă simțeam că nu le pot face mai bine decât oricine din redacție. Nu mai scriam după cât loc rămăsese în pagină, ci se desena macheta în funcție de textul meu — când aveam cu ce înnobila hârtia de ziar. În sfârșit devenisem stăpânul ideilor mele și al textelor pe care le semnam, nu mai eram un simplu executant.

La 35 de ani am redescoperit jurnalismul și tot atunci a devenit și o pasiune. Pot spune că acum, la 44 de ani, sunt un om trecut de tinerețe, dar un jurnalist tânăr. Am început să respect meseria asta când am fost și eu respectat pentru felul în care o făceam. Altfel, cum se spune, e moartea pasiunii. În timp, câteva întâmplări fericite au consolidat legătura asta. Anii de la “Cotidianul”, (octombrie 2004-octombrie 2009), cu Liviu Avram ca editor și cu Doru Bușcu susținându-mă discret, au fost o asemenea întâmplare fericită.

Iată dezavantajul interviului în scris: reporterul nu-l poate trage de mânecă pe interlocutorul nevăzut când acesta o ia razna, nu poate dirija discuția, nu poate modela discursul. Intervenția reporterului ar fi scurtat această poveste pe care o spun a nu știu câta oară. O să mor povestind cum am devenit ziarist.

            — Când ați scris prima dată o știre? Cu ce probleme v-ați confruntat?

— Nu știu când am scris prima știre. Aș spune chiar că nu am scris niciodată știri. Am debutat la un săptămânal. “Atitudinea” nu dădea știri. Nici la “Timpul” — întâi săptămânal, apoi mensual de cultură — nu era cazul să scriu știri. Când am venit în București, la “Național”, redactorul șef Gheorghe Voicu m-a pus să scriu reportaj. Ocazional mai scriam câte o relatare de la câte un eveniment. O dată, o singură dată, am scris și un editorial la “Național”: “Fuga-fuga după Truțulescu”. I-am mai ajutat pe colegii de birou la știri. Dar nu le scriam eu. Veneau gata scrise de la agenții sau de la birourile de presă. Eu doar le cizelam, mai rearanjam ceva, reconstruiam o frază, că și așa știrile acelea apăreau identice în toate ziarele, dar semnate diferit. Nu cred că există prin arhive știri semnate de mine. Ăsta nu e neapărat un lucru bun sau de mândrie. Așa s-a întâmplat: să nu scriu știri. Nu am avut un parcurs obișnuit în presă. Am debutat direct ca reporter special, cu articolul de fond. După o săptămână am devenit redactor-șef neoficial. Pe urmă, pe unde am lucrat n-a fost nevoie de talentul meu în redactarea știrilor. Căci — sper să nu sune emfatic — știu să scriu o știre. Să o obțin și să o redactez. Nu cred că mi-ar fi plăcut să scriu știri. Mă obosește și mă sterilizează limbajul lor — orice s-ar spune — de lemn. Reportajul conține știri. Sunt acolo, țesute în epică. Reporterul e infanteristul presei, iar știrea muniția de bază. Eu am avut altă armă în dotare, cu altă muniție. Așa stând lucrurile, partea a doua a întrebării devine superfluă. Nu m-am confruntat cu probleme. În calitate de cititor, de consumator de informație, mă confrunt cu problema știrilor care nu sunt știri. Mi-e tot mai greu să rezist la știrile repetate din oră în oră despre românii care încing grătarele în weekend, despre turiștii care fac plajă la mare, despre cumpărătorii care cumpără produse din hypermarketuri, nimic despre nimic. Cu transmisii în direct de la fața locului.

         — Unde ați lucrat prima dată? A fost primul loc de munca în domeniul presei?

 — Prima oară am lucrat la 16 ani, în 1984, angajat cu acte în regulă, ca muncitor necalificat, la Întreprinderea Județeană de Construcții-Montaj Giurgiu. Întreprinderea avea comenzi la Victoria Florești-Prahova, Dero Ploiești și Colorom Codlea. În acea vară memorabilă am cunoscut oameni cărora nu le lipsea decât o carte în care să intre ca personaje. Am scris o povestire despre cum era să murim otrăviți pe o hală de la Colorom Codlea și despre cum ne-a salvat o țigancă obturând cu sexul țevușca prin care ieșeau gazele toxice. A strâns din coapse până a venit unul cu măștile de gaze. Nu s-a împăunat cu actul ei de eroism. În textul meu, ea striga: “Dacă purtam chiloți, mureați dracului, bă!” Lucrurile nu așa se întâmplaseră, dar lor le-a plăcut cum am picnit replica imaginară. Mai târziu am ars și acea povestire, ca un act de igienă obligatorie într-o lume și așa plină de prostii. Această situație deplorabilă se datorează în bună măsură și ziariștilor. Mai cu seamă celor care se cred scriitori.

Dar să revenim. În laboratoarele industriei comuniste se obținuse un material izolant din deșeuri de plastic. Era un maglavais numit Giurgiuplast. Dădeam jos de pe halele industriale izolația veche, de carton și smoală, groasă, care încărca structura de rezistență. Întindeam o peliculă de Giurgiuplast, apoi o folie de pânză de sticlă, iar maglavais, iar pânză de sticlă. Când se usca sandvișul, rezulta o izolație subțire, ușoară, perfect impermeabilă, rezistentă la intemperii și la fluctuațiile de temperatură. Treaba mea era să întind Giurgiuplastul manual, cu un glet. Printre noi erau și constructori calificați care refăceau șapele, cornișele, antablamentele. La Codlea au trebuit înlocuite niște guri de scurgere, din tablă. Le-a făcut un muncitor de la atelierul de tinichigerie al fabricii. Era acolo o presă imensă, un utilaj fascinant care îndoia tabla cea mai groasă ca pe foița de țigară. Eu trebuia să car scurgerile — din atelier, pe acoperiș. Cu ocazia asta am văzut cum se lucrează la presă și am tras și eu de o manetă. Pot spune, așadar, că, într-un fel, primul meu loc de muncă a fost în domeniul presei. Însă foarte puțin.

Apoi, până în februarie 1990, când m-am angajat la ziar, am mai lucrat în învățământ și la Silozul din Botoșani, la încărcat vagoane — ambele locuri de muncă fără legătură cu presa, dar importante ca experiență pentru un viitor jurnalist, pentru care materia primă este realitatea în toată diversitatea ei.

         — Cum ați ajuns din Botoșani la București?

— Cu trenul, cu o escală de șapte ani în Iași. În rest, am răspuns mai sus. Dacă mi-a scăpat sensul întrebării, reveniți cu precizări. Din nou interviul în scris își arată cusurul.

— Am citit într-o descriere făcută de Claudiu Târziu că sunteți și poet. Ce fel de poezii scrieți? Ce vă inspiră? Considerați poezia un ajutor în scrisul jurnalistic sau, mai degrabă, o piedică?

— Mă așteptam să verificați afirmația lui Claudiu Târziu. Pe ce se bazează el când spune că sunt și poet? Pe niște poezii publicate pe internet. Faptul că am scris cândva niște poezii face din mine un poet? Presupun că da, din moment ce oricum sunt poet prin simpla condiție a nașterii mele ca român — dacă luăm de bun ce a spus Alecsandri. Că am mai și scris ceva, este deja un act excesiv. Ce fel de poezii am scris? Am scris poezii mai lungi sau mai scurte. În principal poezii de dragoste, în tinerețe, când eram îndrăgostit. Dacă m-aș îndrăgosti din nou, aș scrie iar. Dar cum acest sentiment nu-i este dat oricui și oricând, literatura a fost scutită de suspinele mele lirice în ultimii douăzeci de ani. Mi-am luat sarcina de a ușura și mai mult bibliotecile urmașilor mei și mi-am ars poeziile. Arse, sunt la fel de necitite ca înainte. Nu erau demne de moartea prin critică literară. Și oricum nu mi-ar fi supraviețuit. Și oricum nu va supraviețui nimic și nimeni. Viața va dispărea complet de pe Pământ peste 250 de milioane de ani. Numai mâine nu-i poimâine! După care va dispărea și Pământul, înghițit de Soare, apoi și Soarele… Poftim, și pe noi, ziariștii, ne roade grija de ce guvern își face muritorul Ponta. Câteva poeme, publicate de un prieten pe internet, au scăpat. Pe acelea își întemeiază Claudiu Târziu aserțiunea discutabilă că aș fi și poet. O eroare pe un hard-disk într-un server va desăvârși această purificare prin foc.

Nu cred că poezia este sau că poate fi o piedică în calea scrisului jurnalistic. Dimpotrivă. Păcat că n-avem mai mulți poeți în presă. Poezia îți educă în cel mai înalt grad simțul estetic. Îți conferă finețe în limbaj chiar și acolo unde se scrie în cel mai ațos stil jurnalistic. Poezia înseamnă creativitate, imaginație, sensibilitate, lecturi, simț acut al limbii, exprimare plastică, gândire analogică. Un reporter are nevoie de toate aceste calități. Pentru că, până la urmă, cuvântul e materialul lui de lucru. În cuvânt își încarcă mesajele, indiferent că scrie știri sau reportaj. Poezia n-a făcut rău nimănui. Beneficiile ei au o omniprezență discretă. Poate fi o piedică numai în cazul inadecvării, când reporterul scapă, să zicem, lirismul în textul jurnalistic acolo unde nu trebuie și în doze nepotrivite. Dacă face asta, cu siguranță e un poet tot atât de prost pe cât e de prost ca reporter.

 — Cum vedeți jurnalismul practicat de tinerii abia ieșiți de pe băncile facultăților?

— Nu am făcut o facultate de jurnalism, nu am fost curios să aflu ce se predă la o facultate de jurnalism, nu am urmărit cum se comportă absolvenții în paginile ziarelor, contactele mele cu cei mai tineri jurnaliști sunt limitate. Așa că mare lucru nu am ce spune aici, decât dacă aș ține cu tot dinadinsul să-mi dau cu părerea într-o problemă pe care nu o cunosc. Nu-mi glorific ignoranța. Până acum câtva timp veneau studenți la practică în redacții. Îi vedeam acolo la lucru. Cu puține excepții, am fost dezamăgit. Excepțiile, însă, m-au entuziasmat. Nu cred că ar exista — așa cum aud — o șarjă continuă de absolvenți stupizi din facultățile de jurnalism. Din toate facultățile ies vârfuri și caracudă. Nu se poate pune o etichetă generală.

Problema e că, indiferent de valoarea lor, tinerii sunt constrânși să facă jurnalismul care se se face acum la noi. De proastă calitate. Presa e doar o afacere, a pierdut de mult înaltele deziderate civice care ar fi trebuit o anime. Criza economică a presei a generat și o criză calitativă. Când ies din facultate, tinerii găsesc redacții tot mai puține, decimate, cu ștacheta dusă la genunchiul broaștei. Fiindcă pe bani puțini nu pot fi ținuți în redacții decât oamenii fără pretenții și nu se poate produce conținut de calitate. Plimbăm toți aceleași știri de la unii la alții.

Cei mai curajoși încearcă să facă presă independentă, dar nu se pot realiza multe lucruri din poziția asta. Vlad Ursulean, de exemplu, e un reporter independent. Mi-e prieten, dar nu de asta susțin că e genial. Inițiativele lui mă surprind mereu, la fel ca reportajele lui, surprinzătoare de la o frază la alta și de la un titlu la altul. Totuși, el nu va putea transmite de unul singur Jocurile Olimpice. Va putea să o facă numai un trust de presă. Aici va fi încă multă vreme nucleul presei — ziariștii independenți fiind electronii liberi. Intrați în acest nucelu, absolvenții sunt puși să traducă știri de pe internet. Se blazează din primul an.

         — Ce sfat ați da celor care vor să urmeze o carieră în presă?

— Să nu urmeze o carieră în presă. Nu acum. Să murim, întâi, noi, cei care ne-am bătut joc de jurnalism. Și când presa îi va chema, abia atunci să vină.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!