(Un text vechi, cred că din 2000, găsit prin hârtiile mele. Din „Național”. Îmi amintesc că a fost scandal în redacție în ziua apariției, a venit și o replică, total nefondată, de la Păunescu – și s-a publicat a doua zi. Dar, trebuie să recunosc, după aceea i-a trecut supărarea pe mine, mi-a dat și un premiu, m-a lăudat de m-a omorât într-o emisiune pentru un reportaj de-al meu despre inundații, apoi, în altă emisiune, pentru un alt reportaj, ceva despre căsătoria dintre o româncă și un japonez, cununați de Maestru. Iar când ne-am întâlnit față în față la un Teledon, la Realitatea TV, a fost foarte amabil. Era totuși publicist, știa ce înseamnă un pamflet. Aici e varianta din ziar, măcelărită rău. Originalul, semnificativ diferit, nu-l mai am. Nu-mi păstram textele pe atunci, abia de prin 2008-2009 am început.)
***
După câțiva ani de adormire, atingându-și apogeul în spectacolul ținut în 1992, printre tancuri, pe frontul de pe Nistru, cenaclul „Totuși iubirea”, puiul sau varianta de tranziție a controversatului cenaclu „Flacăra”, a reînviat. De vreo lună încoace, Adrian Păunescu, scriitor pe care unele sondaje îl saltă pe tronul celui mai cunoscut poet român în viață, își încarcă din nou cenacliștii în autocar și-i mână prin țară pentru a dezmorți sălile caselor de cultură, prin care tranziția a țesut pânze groase de păianjen.
După București, Pitești și Bacău, la finele săptămânii trecute a venit rândul orașelor Alba Iulia și Petroșani să fie împărtășite cu anafura culturii și a iubirii de țară – căci acesta este mesajul trâmbițat de cenaclu pe la toate popasurile sale prin țară și pe micul ecran, unde spectacolele sunt reluate integral: patriotism, cultură, demnitate, muncă, respect pentru valoare.
Popas de adăpare pe „Autostrada morții”
Joi de dimineață, zgribuliți ca niște pui scăpați de sub aripa ocrotitoare a cloștii, cenacliștii se adună de prin toate colțurile Capitalei și ale țării și, cu autocarul, iau drumul Ardealului. Pornind ca niște martiri pe „autostrada morții”, București-Pitești, poposesc la un han și, cum ar spune Ion Iliescu, „se adăpează”; unii pentru a împinge pe gât hamburgerii capitaliști, înfulecați de dimineață, din mers, alții pentru a se drege după chef, alții pur și simplu să-și lubrifieze coardele vocale ce vor fi greu încercate în următoarele zile.
Fiindcă cenaclul nu are un sediu, artiștii exersează din mers; unul îl zice de țară și de Avram Iancu, altul, în surdină, de „bieți lampagii” sau „copaci fără pădure”, totul fiind acompaniat de mârâitul motănesc al motorului.
„Vai, e foarte răgușit, săracu’!”
Puțin după orele amiezii, autocarul intră într-o Alba Iulia apatică, ghemuită, cu toate templele ei naționale, sub un cer ud ca o cârpă de bucătărie. Ori n-au auzit că vine Păunescu, ori chestia asta, într-un oraș obosit de istorie, nu mai înseamnă un eveniment: pe străzi nu vezi decât o vagă vânzoleală de puștime eliberată, din bănci, de binecuvântata grevă a profesorilor.
Totuși, la ora 16, când mic-burghezii își fac ațipelu’, sala Casei de Cultură a Sindicatelor e burdușită de popor. La o repede ochire, sunt peste 350 de persoane. Vor mai avea loc inimile lor să tresalte când cenaclul va începe să reverse peste ele valuri dogoritoare de patriotism?
Nu bate niciun gong. Totuși oamenii presimt că, din clipă-n clipă, scena se va umple de prezența covârșitoare a celui mai cunoscut dintre poeții români, condamnați de destin să trăiască în tranziție. Și iată că, de după cortina linsă de luminile tricolore ale reflectoarelor, apare El. Șușoteala se curmă. Pentru câteva clipe nu se aude decât respirația eroilor naționali, de prin mormintele lor sfinte. Apoi aplauzele îneacă măreția momentului într-o cascadă de aplauze. „Bine-ați venit în cetatea de slavă și suflet a neamului românesc!”, se aude, din sală, o voce. Este, clar, o urare rumegată îndelung, sub duș. Păunescu mulțumește, bubuind în microfon cu vocea lui cât a unui regiment cântând la paradă. „Vai, e foarte răgușit, săracu’!”, suspină compătimitoare, lângă mine, o doamnă cu pieptul de aramă plin de vieți.
Carie într-o dantură perfectă
O gripă antiromânească a atins fără milă familia Păunescu, pe prim-solista Tatiana Stepa și bună parte din cenaclu. Totuși, virusul dușmănos nu poate împiedica… marea sărbătoare de suflet și simțire, ocazionată de spectacolul cenaclului. Păunescu, bun psiholog al mulțimii, deschide repede robinetul cântecelor naționale. Lancea lui Horea, gorunul lui Iancu, papucii lui Doja, harnașamentul iepei lui Mihai Viteazu sunt invocate, în cântece, spre a face, în inimile ardelenilor, din opaițul iubirii de țară, un vulcan. Preotul Doru Gheaja, „una dintre marile voci ale neamului”, toarnă pucioasă peste focul aprins de cenacliști.
Acum, că s-a atins culmea trăirii colective, toată lumea trebuie să se ridice în picioare și să cânte dimpreună. Unii spectatori sunt răgușiți sau nu știu versurile sau încă nu au fost pătrunşi de măreția momentului; le e jenă să se ridice, privesc speriați într-o parte și-n alta, ca atunci când nu le ajung banii să cumpere o halcă de carne deja comandată. Până la urmă, impulsionați de poetul care însuși și-a săltat monumentul de carne de pe scaun, moții și moațele se ridică din scaune, își înlănțuie mâinile și se leagănă în ritmul muzicii. Numai eu, nesimțitoriul, refuz să mă topesc în delirul mulțimii, stând ca prostul în fund și notându-mi impresiile, atrag atenția, ca o carie neagră într-o dantură de reclamă pentru pasta de dinți. Cameramanii de la Tele 7abc încearcă, harnici, pe bandă, imaginea mulțimii care-și înghite porția de patriotism legănându-se dintr-un perete într-altul. Fiindcă sparg unitatea de simțire românească, unul dintre oamenii de ordine, deștept ca o rață, se înfige în fața mea și mă maschează. Oamenii trebuie să vadă, la televizor, că la Alba Iulia, fără excepție, Adrian Păunescu a mobilizat toată sala. „Așa, așa… tună Păunescu. Sunteți, acum, acel public exponențial de care țara are atâta nevoie!”
Genuflexiuni patriotice
Urmează Ionel Eremia, un tânăr patron al unei firme de construcții din Brașov, care încinge iar spiritele cu un cântec păunescian despre Basarabia. Spectatorii trebuie să se ridice iar în picioare. Așa îi îndeamnă, de pe scenă, Păunescu. Cum poți să fii patriot stând în fund? Trebuie să faci genuflexiuni de câte ori auzi pomenindu-se despre un simbol național, întreținând astfel și euforia patriotismului, și condiția fizică a unui popor vlăguit de ștevie și urzici. Dacă stai jos când se cântă despre Avram Iancu, spune Poetul, e „o atitudine mic-burgheză”; dimpotrivă, dacă te bâțâi, e o „trăire căuzașă”. Regula cenaclului „Totuși iubirea” îi exclude pe reumatici sau pe invalizi din rândul patrioților, care, poate, își trăiesc momentele de înfierbântare națională stând la coadă la covrigi. Trebuie să trăiești așa cum vrea Păunescu.
„Totuși Păunescu”
Urmărind spectacolul de la Alba Iulia ca un românofob, adică trântit cu scârbavnicul fund în plușul subțire ca aripa de țânțar al fotoliului, mi-a trecut prin cap că „Totuși iubirea” ar trebui să se cheme, mai bine, „Totuși Păunescu”.
Observația asta a devenit convingere a doua zi, la Petroșani, când, în fața unei săli ticsite de mineri, de nevestele și de fetele lor incredibil de frumoase, „Totuși iubirea” a cântat numai și numai melodii pe versurile lui Păunescu. Versurile altcuiva sunt respinse cu indignare. Mai scapă câte un Esenin, rar vreun Nichita Stănescu… Bumbul cel mai colorat de pe jiletca programatică a cenaclului, este cultura. Să înțelegem că numai poemele lui Păunescu înseamnă cultură?
În timp ce Tatiana Stepa sau Cristian Buică, artiști împliniți într-o gloată de începători talentați, cântă din Păunescu, Păunescu vânează o poezie într-un balot negru intitulat, emfatic, „Cartea Cărților de poezie” (câteva kilograme, contra a 750.000 de lei). Din această Biblie a poeziei românești este ciupită o poezie și apoi recitată. Marele talent de recitator al lui Adrian Păunescu stoarce lacrimi din ochii minerilor – că numai lacrimile le-au mai rămas. Dacă Păunescu ar recita un poem despre iepuri sau despre roțile dințate, ai deveni, pe loc, mare iubitor și protector al iepurilor și al roților dințate. El ar putea stoarce lacrimi și din simpla citire a mersului trenurilor…
Din spectacol, direct în șut
Păunescu rupe gura târgului, la Petroșani, cu poezii cârpite pe sufletul omului din Vale și cu unele comentarii despre acest Avram Iancu al Văii Jiului, care a fost Miron Cozma, spaima meselor de biliard și a guvernelor. „Totuși iubirea” își desfășoară cursul de naționalism ritmat în același timp cu reprezentația lui Romică Țociu și a lui Cornel Palade, băieți de băieți, care se dau în spectacol la Casa Sindicatelor. Minerii bogați s-au dus să aplaudăcească scălâmbăielile cuplului de la TeleEuroBingo; minerii subțiri la portofel, dar patrioți, au venit să-l vadă pe tătuca Păunescu, pentru numai 16.000 de lei pe apariție.
Se cântă un poem produs după accidentul din 1986, de la mina Vulcan. Se cântă altul, insuflat de accidentul mai recent de la mina Dâlja. Păunescu poate să scrie o epopee și după un banal accident de circulație. Numai despre colonelul Vochină, care a dat cu Vola într-un plop nu s-a scris o carte, dar nu e târziu: va fi turnat și el în bronzul răsunător al cuvintelor păunesciene, alături de baba violată în Herăstrău, de copilul ars de viu în Dămăroaia sau de Fane Răgălie, mort din prea multă iubire…
După „Imnul minerilor”, Paul Florin Camen intră pe scena domnita de poetul de pe Dionisie Lupu, incredibil, cu o melodie proprie! Un artist desăvârșit. Muzicuță și chitară – un Bob Dylan al întunericului. Sala fierbe. Dar, înainte se dezumfla cu totul cimpoiul lui Adrian Păunescu, minerul-artist își cere voie să părăsească scena – trebuie să intre în șut!… Nicicând nu a fost o mai glorioasă retragere decât a minerului Camen plecând cu chitara în mână din spectacol, direct în esofagurile ucigașe ale puțurilor minerești, turtit de aplauzele mulțimii, peste care bubuiau palmele liderului sindical Romeo Beja, supărat că minerul-artist fusese „scos din context”…
Un masaj pentru Maestru!
Din Alba Iulia, unde a vândut un portbagaj de cărți, poetul a zburat, noaptea, către Deva, în jeepul lui cât Casa Poporului. N-a stat cu cenaclul. După spectacolul din Petroșani, unde cenacliștii s-au culcat nespălați, fiindcă apa caldă curgea numai prin discursurile electorale, poetul a cinat laolaltă cu supușii, făcându-le, astfel, o nemăsurată favoare, în restaurantul hotelului Petroșani. În timp ce tineretul cenaclist răsucea pe toate părțile un pește subțire și uscat, meniu general, maestrul, toca la un lighean de copane ungurești. Deodată izbucnește, tare, la telefonul mobil: „Te bag în pizda mă-tii, nu sunt eu!” Așa se însămânțează cultura în intimitatea unui restaurant ocupat în egală măsură de cenacliști și petroșăneni, care-și beau, ca boierii, rămășițele ordonanței lui Ciorbea. Înjurătura, profund națională, tunată printre dulci articulații de găini panonice, nu trezește în nimeni tonomatul gargarei patriotice. La un metru de poet, Ana-Maria, fetița lui, vedetă prematură a cenaclului, rămâne cu peștele între dinți; cenacliștii înțepenesc cu mâna în aer, neștiind dacă să-l aplaude ori să-și dea palme; ceilalți, petroșănenii, scormonesc cuminți după chifteaua pitită în nămolul galben al piureului de cartofi…
Simțind cumpăna momentului, Maestrul, punându-și în funcțiune macaraua musculaturii, își ridică umplutura costumului uriaș, cu bretele, și se propagă către camera lui de hotel. Nu uită să-i amintească lui Ionel Eremia să nu mai cânte: „Ungurii vor Ardealul”, în loc de „Unii vor Ardealul”, cum a scris el, precizând: „Eu nu sunt Vadim, eu am nuanțe”. Din mers, Maestrul îl agață pe Vanghele Gogu, un aromân din Constanța, pare-mi-se cel mai talentat dintre tinerii cenaclului, să-i facă un masaj.
E greu să mesteci Bărăganul de cărnuri al Maestrului. Dar acesta, masajul, de la discipol la Maestru, îi amintește Lui de vremurile de aur când Tudor Postelnicu îl băga lui Ceaușescu în cap ideea că Păunescu vrea să-i ia locul. „Totuși iubirea” este ultima, aproape disperata formă prin care un personaj măcinat de contradicțiile lui interioare încearcă să se agațe, ca un înecat de un pai, de ceea ce a fost cândva și astăzi nu mai este. Pentru că nu mai poate fi. Admiratori, chiar fanatici, va avea întotdeauna. Totuși, în lumea nouă în care a fost zvârlit de istorie, el va trebui să se mulțumească să fie masat de liota de artiști pe care-o împinge pe scene și pe ecrane, în loc să mormăie mulțumit sub degetele unor prefecți sau miniștri. Zelul lui ne învață că el n-a învățat să trăiască în locul strâmt pe care i-l acordă vremurile, cum au învățat, dureros de bine, toți românii pe care-i plânge el, atât de patetic, în versuri.
