(Fragment din volumul „Șapte zile cu Cezar Ivănescu”, în curs de apariție la Editura GRI)
VIOREL ILIȘOI – Totuși Mihai Ursachi a primit Premiul național de poezie „Mihai Eminescu”, de la Botoșani, iar dumneavoastră nu. El e cel care înmânează an de an premiul.
CEZAR IVĂNESCU – Am avut cu Mihai Ursachi un dialog pe această temă chiar la Ipotești, în 1994, și i‑am spus: domnule, dacă suntem o țară de nimic și un popor de nimic, n‑o să reușim niciodată să facem vreodată ceva la Ipotești. Că toți se plângeau că n‑au bani să termine muzeul de‑acolo. Dacă am fi un mare popor, am face aici, la Ipotești, un Borobudur, templul acela budist. Pentru că, zic, pentru noi, românii, Eminescu este Dumnezeul nostru. Avem noi ceva sfânt în țara asta? Noi n‑avem nimic sfânt, doar pe Eminescu. Să facem atunci dovada că avem ceva sfânt. Tot românul, zic, cu cât are, să vină aicea și să meargă în genunchi ultima sută de metri și să‑și pună obolul acolo, la movila respectivă. Și o să vedeți că facem un mare templu. Mihai Ursachi mi‑a replicat că totuși Eminescu a fost un om, nu un sfânt. Această replică este marxistă, domnule! Francmasonică sau marxistă, cum vrei să‑i spui. Cum adică a fost un om? Mihai Ursachi știe că Eminescu a fost numai un om? Nimeni nu știe. Știm noi cine a fost Mihai Eminescu? Cine ni l‑a trimis? Eu zic că a fost un Bodhisattva pentru noi, românii. Descompusul ăla și disperatul ăla de Emil Cioran, care a batjocorit totul pe lumea asta, numai de Eminescu nu a avut curajul să se atingă și a spus că până și un Buddha ar fi fost gelos pe el; deci asta spune Cioran, marele blasfemator, și tu, Mihai Ursachi, un linge-vorbe din Țicău, spui că Eminescu a fost totuși numai un om. Dar cum știm noi să luăm măsura umană? Și de Isus s‑a spus că a fost numai un om. Și de Buddha. Dar Isus s‑a născut în această mare nație – și aici pot să aduc un elogiu evreilor – care a făcut Isus din el, domnule. S‑a născut Buddha în India și marele popor indian a făcut Buddha din el și a creat o religie. Noi, românii, se pare că nu suntem capabili nici să divinizăm, nici să creăm religii. Suntem capabili să creăm francmasoni, securiști, comuniști, marxiști, pupincuriști gen Mihai Ursachi, halvițarul pervers care coace căcat și‑l dă drept prăjitură. Ei, cum e posibil ca acest diavol mărunt și nenorocit, fostul meu prieten, Mihai Ursachi, să fie desemnat să înmâneze an de an acest premiu național de poezie, Mihai Eminescu, în Biserica Uspenia din Botoșani? Că el face oficiul ăsta și el îl va înmâna cât timp va trăi. Deci Diavolul stă în tronul lui Dumnezeu și‑ți pune crucea pe frunte! (…)
– Ce‑ar fi însemnat acest Ordin al poeților? Ce s‑ar fi vrut să fie?
– Ar fi fost ceea ce de fapt în anumite momente istorice ale lumii a și fost de altfel. În perioada medievală nu erau corporații? Toți meșteșugarii aveau corporațiile lor. Eliade a propus în 1942, în cartea lui: Salazar și revoluția în Portugalia, revenirea epocii corporatiste. Și eu sunt un corporatist. Aș vrea, din India și până în Statele Unite ale Americii, să creăm din nou o mare corporație a poeților. Un ordin bine constituit, cu sedii în stilul clădirilor monastice, cu anumite reguli de trai, și care din când în când, ca un centru de putere, să publice să spunem pe tot globul pământesc 100 de cărți de poezie pe an și nu mai mult. Și nesemnate. Sau semnate Homer, sau Eminescu, sau Shakespeare, sau Kalidassa sau cum vrei.
– E o dulce utopie la ora actuală.
– Se poate imagina așa ceva. Acest ordin de fapt există. În ce sens? Există, dacă vrei, ca un ordin ermetic. Adică cei care ca mine, ca Arghezi, ca Bacovia, ca Blaga, ca Dan Botta, ca Emil Botta sau alții îl recunosc ca mare maestru pe Mihai Eminescu, sunt automat incluși în acest ordin. Cei care ca Mihai Ursachi, blasfematorul, ca Mihai Beniuc, ca Adrian Păunescu sau nu știu cine îl batjocoresc pe Eminescu se exclud singuri din acest ordin. Ordinul acesta se creează cumva de la sine atrăgându‑și natural membrii sau excluzându‑i.
– În istoria literaturii române este un mare exclus…
– Macedonski?
– El.
– Mare poet. Degeaba a scris Marino monografia aia exemplară, degeaba încearcă atâția alții să‑l reabiliteze pe Macedonski, el rămâne exclus. Macedonski a fost un mare dobitoc, ăsta este adevărul, pentru că nu a înțeles ce‑i cu Eminescu. Este un mare păcat când omul, ființa noastră comună, de rând, batjocorește sacrul întruchipat într‑o persoană. Ăsta este un lucru care nu se poate ierta. Indiferent dacă pentru Macedonski era sau nu era Eminescu sacru, Eminescu s‑a încărcat de sacru pentru noi, noi nu putem niciodată, nici în eternitate, să‑i iertăm lui Macedonski ceva din culpa lui față de Eminescu.
– Într‑unul din volumele dumneavoastră, Alte fragmente din Muzeon, am găsit aceste versuri: Eminescu‑i Dumnezău/ Iar eu mi‑s profetul său. Să lămurim postura aceasta sacră a lui Eminescu pentru spiritualitatea românească și postura dumneavoastră de profet al său. Să stabilim condiția aceasta a întruchipării sacrului într‑o persoană umană.
– Lecturile mele de la vârsta matură și până în perioada în care am scris acel distih, toate lecturile mele relative la Eminescu și din textele sacre m‑au convins de următorul lucru: că noi, ca entitate românească, dacă vorbim limba română, care spiritual cuprinde totul și poate ceva mai mult, pentru că știi cum spune Eminescu, „noi nu suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpânul nostru”, limba română ne stăpânește pe noi, românii, în tot acest ciclu de civilizație creștină. Cel care a ajuns cu adevărat să fie nu chiar stăpânul limbii, dar să se miște liber și superior în teritoriul total al românismului, este doar Eminescu. Și eu am spus acest lucru: noi, românii, luați ca entitate spirituală și numai spirituală, nu cobor deloc discuția în etnic, în național, în nu știu ce, deci ca entitate spirituală, noi singura, dar singura cale de acces către tot ce este text sacru, de la Vede și până la Lao Tzu și până la trubaduri, o avem prin Eminescu. Prin limba lui Eminescu, prin gândirea eminesciană. Asta‑i poarta, mai îngustă sau mai largă, după gândirea fiecăruia, prin care noi putem avea acces către divin. Nu există în limba română alt text prin care să aproximăm sacrul, la ora actuală nu există nici măcar o traducere dintr‑un text sacru indian care să se apropie de somptuozitatea, geniul și fulguranța de dincolo de lume care există în Scrisorile eminesciene. Acolo simți că fiecare vers despică cerul, te duce acolo unde trebuie. Și am mai spus că asta este fatalitatea și norocul nostru, al românilor. Plecând de la acest lucru, mi‑am dat seama mai apoi că fiecare popor pe acest pământ are o forță de a întruchipa sacrul într‑o ființă umană și are apoi o forță de a proiecta această ființă sacră în timp și de a o răspândi, dacă vrei, ca pe un parfum în toată spiritualitatea sa. Noi, românii, am avut intuiția și apoi viziunea clară a ceea ce a fost Eminescu pentru noi. Acel Maiorescu blamat de atâta lume și‑a dat seama totuși că nu era ceva de ordin mundan cu Eminescu, era ceva de dincolo de lume, o esență care depășește mundanul. A simțit fiorul ăsta sacru în preajma lui și l‑au simțit și mulți alții.
– Călinescu a sintetizat foarte bine lucrul acesta în acel text de o rară forță expresivă din finalul cărții sale despre opera lui Eminescu.
– A sintetizat, a esențializat, este adevărat, dar a coborât nivelul. Ca erudit și ca spirit, Călinescu este foarte jos.
– Din nou, nu sunt de acord, dar consemnez părerea dumneavoastră. Rosa del Conte l‑a intuit, spiritual, mai bine? Ea la ce nivel e?
– Ce spiritualitate și ce înțelegere a lui Eminescu, în spirit, la Rosa del Conte, în Eminescu sau despre Absolut! Ea este cu două trepte peste Călinescu. Sau, acuma, Svetlana Paleologu‑Matta… Ea nici nu știe, probabil, că exist eu pe lumea asta, dar odată am găsit într‑unul din textele ei o idee pe care eu am formulat‑o demult: că versurile eminesciene sunt enunțuri sacre. Exact ceea ce spun eu de ani și ani de zile în țara asta de nenorociți. Aici, noi, românii, și creștinii europeni în general, ne lovim de o concepție – aș spune eu – destul de mărginită despre ființa umană. Noi avem cea mai frumoasă viziune asupra ființei umane prin creștinism, prin acel chip uman al Domnului nostru, Isus Hristos. Aceea este transfigurarea umană a divinității, Dumnezeu pe cruce, deci luând crucea pe umerii Săi și purtându‑și‑o și sacrificându‑Se ca un om pentru restul umanității. Este chipul sublim sub care noi înțelegem, dacă vrei, cantitatea de sacru pe care o poate purta un om. Viziune dramatică, tragică, și pe care adesea noi, europenii, firește că o respingem. Dar extrem‑orientalii, indienii mai ales, au o altă viziune despre divinitate. Și au cea mai înaltă concepție umanistă cunoscută de noi de la începutul timpurilor și până acum. Adică budismul, fără referire specială la Marele Vehicul, Micul Vehicul, la esoterism și nu știu ce, budismul luat în sine, tale quale, are următoarea viziune: umanul este cea mai înaltă treaptă de încarnare în Cosmos. Buddha este o entitate divină, el vine din cerul zeilor, se coboară pe pământ și se încarnează ca om pentru că numai din această ipostază el are puterea să regenereze oamenii, lumea, universul, zeii. Buddha, un biet copilaș, este dus la templu și statuile din lemn ale tuturor zeilor fac o plecăciune în fața lui. Pentru că zeii așteaptă de la el, în ipostaza lui umană, să-i regenereze, să le redea viață. Iată cum, sublim, valorizează budismul ființa și condiția umană. Europenii nu știu aceste lucruri.
– Pandantul lui Buddha în templu, la europeni, în creștinism, este fecioara la templu.
– Da, fecioara Maria, copilă fiind, fragedă, frumoasă, încântătoare ca o magnolie, este dusă la templu. De ce? Este consacrată și ea. Să știe că ea este purtătoare de divin, purtătoare de sacru, că ea va da naștere sacrului întruchipat în om. Asemenea scene paralele sunt multe în budism și în creștinism. Dar ce voiam să spun? Că până acum noi, românii, încă nu ne‑am ridicat la înțelegerea lui Eminescu; suntem de fapt primii alfabetizați ai acestei entități spirituale, primii cărora li s‑a pus în mână o ediție de opere complete ale lui Eminescu. Facem un test: câți au citit‑o integral? Sunt eminescologi, nu dau nume, cărora le semnalam anumite pasaje din Eminescu pe care nu le cunoșteau. Și scriseseră cărți despre Eminescu!
– N‑au citit‑o mulți integral și din cauză că operele complete ale lui Eminescu au apărut într‑un timp destul de îndelungat, a durat aproape jumătate de veac de la deschiderea ediției de către Perpessicius și până la definitivarea ei. Dacă e definitivată. E o discuție aici.
– Adevărat, adevărat. Asta măsoară puterea noastră de absorbție culturală. Avem o foarte redusă absorbție culturală. Nu suntem ca nemții, să facem ediții succesive din Goethe. Și operele complete ale lui Eminescu sunt o ediție incompletă de fapt, să fim foarte sinceri. Deși marele meu prieten Petru Creția a fost răspunzător și s‑a îngrijit de ea, trebuie să spun că nu este o adevărată ediție de opere complete. Infernul manuscriselor licențioase nu apare în această ediție și multe alte lucruri nu apar aici. Care infern, pentru limba română vie, înseamnă de fapt un paradis al limbajului.
– Un infern cu un foc purificator în el, nestins. Și regenerator. Citind câteva manuscrise din acestea, la Ipotești, am avut viziunea unui foc care pustiește miriștea, o arde până la rădăcină, pregătind locul pentru recolta viitoare. Cu buruienile ei cu tot.
– O libertate supremă a limbajului. S‑ar vedea acolo într‑adevăr ceea ce afirmam eu pe vremuri, că Eminescu are o întindere, un ambitus expresiv care nu ține numai de romantism, ține de la expresia nudă a lui Hesiod, epopeică, până la suprarealismul cel mai îndrăzneț cu putință. Sunt acolo niște imagini trăsnitoare, în manuscrisele eminesciene. Licențioase, dar trăsnitoare. Cum găsești mai târziu în Jarry, sau în Antonin Artaud. Eminescu este și acesta. Întinderea lui este uriașă. Îl discuți cum îl discută semidocții gen Nicolae Manolescu sau Mircea Scarlat în cumpăna clasicism‑romantism? Asta e o reducție de semialfabetizați, domnule.
– Istoria literară lucrează cu asemenea clasificări din motive tehnice; altfel cum să sistematizezi o epocă?
– Din motive tehnice și din motive de micime a personajelor care fac istoria literaturii române. Sunt niște băieți care nu prea știu carte, care au învățat cât să promoveze gradele universitare și să fie recunoscuți ca profesori, nu sunt oameni care s‑au zvârlit în abisul de cultură cum s‑a zvârlit Eminescu, cum s‑a zvârlit Hașdeu, cum s‑a zvârlit Eliade și atâția alții dintre marii, dintre genialii creatori români. Cum să‑i ajungă ei din urmă? Cum să înțeleagă un critic literar român delirul unui Eminescu sau delirul de erudiție al unui Eliade? Că nu poate penetra acolo, nu‑i poate urmări sursele. Asta este drama noastră. Avem niște profesori universitari proști și niște critici literari proști de când se face literatură românească și până astăzi. Ei nu se ridică la înălțimea creatorilor despre care scriu.
– Trăiește în satul meu natal o mătușă de-a mea, țața Adela: după un chef, bătrâna, crezând că lucrez la radio, s‑a ținut scai de mine până am înregistrat‑o recitând niște poezii, trei poezii de Coșbuc și vreo zece poezii de Eminescu, ca să le dau pe post. Analfabetă, bătrâna…
– Da, Eminescu a intrat în rangul creației anonime.
– Nu, nu le învățase ca pe o urătură anonimă, ea știa că sunt poezii scrise de Mihai Eminescu, le știa din alea patru clase pe care le făcuse cândva și din care uitase totul, mai puțin poeziile. Am mai stat la taclale cu ea, că vorbea frumos, avea și umor, și‑am constatat că nu știa nimic despre Eminescu, dar nimic, nimic. Și tot vorbindu‑i eu, răspunzându‑i la niște întrebări pe care mi le punea cu o inocență de copil, cineva a strigat la noi s‑o lăsăm mai moale cu cultura, că doar eram la un chef, nu?, la care bătrâna a explodat înjurându‑l pe respectivul, că adică cum îndrăznește el să vorbească pe tonul ăla despre Eminescu, nu‑i e rușine? Ea n‑a citit nicio carte la viața ei, dar are în rândul lucrurilor sfinte sau, mă rog, cu o aură specială în sufletul ei, un loc și pentru Eminescu. Deci dincolo de ce învățăm noi la școală, dincolo de limitele sau nivelurile de receptare indicate de critica literară, Eminescu a penetrat în cea mai profundă fibră a conștiinței colective. Asta am vrut să spun.
– Exact ca oamenii care trăiau în perioada oralității, în timpurile culturii orale și care memorau și știau anumite texte sacre – atunci nu se memorau decât textele sacre, nu textele profane. Sigur că da.
– Eminescu are deja statutul de sacru în cele mai curate, mai pure conștiințe. Exemplul cu bătrâna l‑am dat tocmai ca să aduc un argument de veridicitate din afara literaturii pentru versul acesta al dumneavoastră: Eminescu‑i Dumnezău.
– În acest enunț al meu, care spune că Eminescu‑i Dumnezău, este o gândire logică, nu delirantă cum ar crede unii.
– Dacă el este Dumnezeu pentru spiritualitatea românească, dacă a acces deja în rândul valorilor sfinte ale poporului român, mai are el nevoie de un profet?
– Da, bineînțeles. Poate și de mai mulți.
– De ce?
– Eminescu este centrul, dacă vrei, el se află în centrul spiritualității românești, de‑acolo iradiază lumina în tot ce va fi de‑acum până la sfârșitul veacurilor existență spirituală românească. Dovada e că tot ce‑l precede pe Eminescu are pâlpâiri de Eminescu și tot ce urmează după Eminescu cu trecerea timpului se resoarbe în Eminescu. Uite, ia de la Pârvan, care a murit în ’27, până la Eliade, care a murit în ’86. Aproape 60 de ani. În ultimul text pe care‑l scrie despre Eminescu, Mircea Eliade spune că Luceafărul este un text liturgic. Când de peste ocean Eliade a deschis cartea lui Eminescu cu mâinile lui bolnave, care se cojeau de piele și erau tot timpul în mănuși protectoare, și a recitit Luceafărul, și‑a dat seama că e liturghie. Liturghie! Pe măusră ce trece timpul, pentru un mare român, pentru o mare conștiință de român, a se întoarce la Eminescu înseamnă a se întoarce la tot ce are mai sacru spiritualitatea românească.
– Relaționând cu enunțul lui Rudolf Otto, pe care l-ați pomenit, că sacrul te cutremură și te atrage, întoarcerea la acest centru sacru al spiritualității românești pe care dintre cele două căi se face predominant: cutremurare sau atracție? Sau reacțiile sunt simultane și egale ca intensitate?
– Eminescu respinge, nu atrage în primul rând. Atrage abia în al doilea rând. Trebuie să te gândești că romanțele eminesciene numai pentru că au fost puse pe muzică au penetrat în conștiința românească; muzica a îmblânzit versurile ucigătoare ale lui Eminescu, ucigătoare cu adevărat. Dar dacă dai la o parte învelișul ăsta sonor și iei din nou Pe lângă plopii fără soț, vezi că poezia asta are forța unei mantre. Versurile de acolo pot omorî un om, pot distruge un om într‑un moment de grație sau de transfigurare, atâta forță au. Gândește‑te cum sună acele cuvinte eminesciene: Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Și plini de suferinți/ Ce mi‑i lăsară din bătrâni/ Părinții din părinți… Uite ceva omorâtor cu‑adevărat. Eminescu în continuare respinge. Nu vezi reculul pe care‑l are tot omul în fața lui? Pe Eminescu nu‑l citești de plăcere, să fie clar. Îl citești când nu mai vrei să fii liniștit, când vrei să‑ți întorci viața pe dos, ca să spun așa. De fiecare dată când îl citești, simți că ești un vierme, că iei totul de la capăt, că scrii într‑o limbă proastă și joasă și că acolo, în multe din poeziile lui, se află Absolutul.
– Și totuși Eminescu nu te dezumanizează la lectură. Parcurgi o suită de percepții inefabile când îl citești. Te respinge cu blândețe, dulce, te înalță, te înfioară, te fascinează, se insinuează în ființa ta lăuntrică și te nutrește…
– După aceea, după primul contact și respingere, începi să te familiarizezi cu el, devine, cum zice prostimea criticii literare românești, banal, desuet. Da, banal atât timp cât uiți de el. Când însă îți reamintești de el și‑l iei din nou, vezi că iar te fulgeră. Vreau să mai spun aici ceva. În preajma zilei de 15 ianuarie, anul acesta, am dat la nemernicii ăștia de la România liberă, care mi‑au propus o colaborare, un articol. I l‑am dat lui Petre Mihai Băcanu în mână, dar nu l‑a publicat. Pe 15 ianuarie, Cornel Țânțu, care semnează Corneliu Antim, a publicat el un text, pus între ghilimele, e‑adevărat, dar un plagiat la mine: Închinare lui Eminescu cum se chema spectacolul meu din 10 decembrie ’89. Deci publică păduchii în continuare textele lor de nimic și n‑au publicat textul meu, un atac vehement împotriva detractorilor lui Eminescu, care s‑au înmulțit în ultima vreme. De exemplu, am auzit că pe 15 ianuarie TVR a difuzat o emisiune cu Eugen Negrici și Monica Spiridon, doi idioți care au spus pe postul național de televiziune, fii atent!, să nu mai vorbim 10 ani despre Eminescu. Ei bine, în acel articol refuzat eu citam Cer și destin, cartea lui Armand G. Constantinescu, primul nostru mare om de știință, nu derbedeu din ziua de astăzi, că azi au apărut mulți derbedei, care a unit știința lui pozitivistă, că era un mare cap de pozitivist, cu tot ce acumulase știința astrologică la vremea lui și cu cunoașterea textelor esoterice și le‑a făcut horoscopul lui Eminescu și al lui Alecsandri…
– Ce dată de naștere lua în calcul pentru horoscopul lui Eminescu?
– 20 decembrie 1849, data certă de naștere a lui Eminescu, ce să mai discutăm… 15 ianuarie e data convențională.
– În cartea sa, Eminescu la Ipotești, I. D. Marin argumentează foarte bine, plauzibil, veridicitatea acestei date.
– Multă lume, multă, nu numai el. Nicolae Georgescu spune că, întrucât avem o dată reală, 20 decembrie 1849, și una convențională, 15 ianuarie 1850, ar fi bine să‑l sărbătorim pe Eminescu de la 20 decembrie până la 15 ianuarie, 25 de zile sacre la români. Așa s‑ar cuveni, dacă am fi sau dacă am deveni un mare popor. Deci, revenind, Armand G. Constantinescu ia acea dată și, făcându‑i horoscopul lui Eminescu, afirmă că cerul lui de naștere nu se repetă decât o dată la 25.000 de ani. 25.000 de ani, îți imaginezi ce‑nseamnă asta?! Și este un enunț științific, nu enunț de derbedei, cum cred toți tâmpiții care n‑au citit la viața lor filosofie, metafizică, texte esoterice. Ei n‑au citit nimic din aceste lucruri. Singurul lucru genial la ei este ignoranța lor. Deci el face această afirmație de‑a dreptul năucitoare și‑i prevestește o glorie crescândă. Pe ce trece timpul, gloria eminesciană se mărește.
– O glorie pe care de altfel el și‑a anticipat‑o în Scrisoarea I: … al meu nume o să‑l poarte/ Secolii din gură‑n gură și l‑or duce mai departe.
– Bineînțeles. Și au trecut abia 100 de ani. Dar vin sutele și miile de ani dacă va fi să subziste și să se permanentizeze această spiritualitate românească și dacă nu va muri și ea și limba ei… Și dacă va muri, nu‑i nicio nenorocire. Rămâne un text sacru pentru o lume de nemernici, de viermi târâtori pe pământ, care au dat o stea de primă mărime pe cerul lumii. Asta este, știi, nu‑i nicio pierdere.
– În Venere și Madonă este un vers, al doilea: Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii… O trimitere la perioada mitică a omenirii…
– Da, un tablou fulgurant al epocii arhetipurilor. O schițare genială a perioadei aurorale a omenirii. Lecturile făcute‑n germană, mai ales, la Viena, și toți indianiștii pe care‑i citea la vremea aia îi luminau acea lume extrem-orientală a Vedelor, a primelor texte sacre ale umanității, și vedea foarte bine cum era acea lume mitică. La asta este trimiterea.
– O lume care încă nu se depărtase definitiv sau prea mult de sacru. În acea remarcabilă postfață la antologia La Baaad, apărută la editura Eminescu, în 1996, o penetrantă și profundă analiză a cărților pe care le‑ați scris, criticul Theodor Codreanu spune că și dumneavoastră în poezie căutați acest arhetip și că ați fi găsit arhetipul poeziei românești în doină, cu acest uriaș strat de străvechime al ei, pornind de la o capodoperă literară eminesciană, Doina.
– Aici ar fi întâlnirea noastră, a mea cu a marelui meu maestru Mihai Eminescu. În parte, Theodor Codreanu are dreptate. Aproape sută la sută. Adică ce se întâmplă? Eu am luat totdeauna capodoperele eminesciene ca pe niște texte canonice. Pentru mine, Doina eminesciană, care conține 63 de versuri, a fost modelul absolut pentru o carte de 100 de poeme, dintre care unul are 100 de strofe.
– Doina (Melodie fără sfârșit)?
– Da. Fiindcă mie mi s‑a părut că, pentru a înțelege o asemenea capodoperă, pentru a o aproxima și a te apropia de arhetipul pe care ea însăși îl conține, trebuie să meditezi asupra ei și mai ales să scrii, că așa meditează un poet: scriind. Ca să descopăr acest arhetip al poeziei românești, am făcut, sigur, un drum foarte anevoios, adică nu doar prin Doina eminesciană, ci am trecut și prin tot ceea ce a generat‑o, prin poezia populară, care m‑a dus mai înapoi de ceea ce este expresie scrisă. Ce‑a fost în ultimă instanță acest fenomen sacru, doina? A fost un spectacol integral. Era un spectacol ritual. Acest cuvânt, cu realitatea lui inerentă, se găsește numai în spațiul baltic și în spațiul românesc, două spații contigue. Vechimea lui este foarte mare. Un discipol de‑al meu, Sorin Paliga, a scris acum, după revoluție, un studiu fundamental despre doină și vorbește despre o fază istorică pe care Marija Gimbutas, marea indo‑europenistă, o stabilește ca fiind faza vechii civilizații europene, înainte de venirea indo‑europenilor aici. Aici, în acest areal ponto-caspic, sunt, spune ea, rădăcinile primare ale europenilor. Și aici a apărut și există doina în această formă rituală: text și muzică. Este mult prea complexă doina românească pentru a fi un simplu cântec și un simplu text literar. Ea are o străvechime de neînchipuit, la ora actuală atestată lingvistic și arheologic. Și atunci eu aș spune așa: pe lângă textele lui Eminescu, noi, românii, avem și doina, care a supraviețuit mii și mii de ani, dând apoi Doina eminesciană ca un final ridicat la zenit și care pentru un artist român înseamnă iarăși o cale de acces către zonele sacre ale artei. Doina ne duce înapoi către un complex spectacol ritual: muzică și poezie. Poezia folclorică românească nu a despărțit niciodată muzica de vers, ca‑n ritualurile sacre indiene.
– Viers, în limba română, înseamnă și poezie și cântec, se știe.
– Totdeauna în poezia populară românească am găsit mai multă inteligență, mai multă libertate, mai multă forță de expresie și mai mare adâncime, până la Eminescu cel puțin. Eminescu este primul poet, cu adevărat uriaș, care sublimează creația folclorică – putem folosi această expresie, care altfel ar fi blasfematorie. El o sublimează, într‑adevăr. E destul o mână de maestru la ceea ce au făcut înaintea lui un șir de maeștri nu de mărimea lui ca totul să devină sublim imediat. Dacă el a avut un pic de timp s‑o ordoneze sau să‑i îndrepte, să spunem, boțiturile timpului, orice poezie folclorică culeasă de Eminescu, cum știm bine, a devenit deodată capodoperă. Să încerce orice poet român să scrie un poem cum e Ce te legeni… sau Revedere și eu imediat îl consider mai mare decât mine. Să încerce să scrie, să vadă cum e.
– Deci, ca să concluzionăm, ați descoperit arhetipul poeziei românești prin Eminescu, care v‑a dus spre folclor. Spuneți că Eminescu îți deschide totul, te îndreaptă spre realitatea spirituală a folclorului românesc și te duce către sacru pe această cale a creației anonime.
– Folclorul, da. Care, dacă ai organ să‑l „citești”, îți argumentează foarte clar că am avut o bogată și legendară viață spirituală aici, la gurile Dunării și în jurul Carpaților. Marija Gimbutas a argumentat și arheologic că aici, în acest spațiu, a fost leagănul vechii civilizații europene, de aceeași valoare cu cea mesopotamiană și a Orientului Apropiat. Era o civilizație de tip oral, cum a fost și civilizația indiană înainte de a fi pus totul în scris, însemnat, care s‑a aneantizat când au venit indo‑europenii.
– Ce s-a păstrat, ce s‑a permanentizat din această civilizație?
– De ce crezi că am primit prin creștinism aproape cu bucurie, cu fericire, chipul Fecioarei și imediat a fost asimilat în tot folclorul nostru? Pentru că această veche civilizație avea ca tip primordial de zeitate o Zeiță Albă. Era perioada matriarhală. Zeități albe, feminine, guvernau această lume. Și pe acest arhetip s‑a suprapus Fecioara foarte ușor, imediat a fost asimilată, primită în folclor – vezi toate colindele românești, care sunt ceva de speriat: nu există așa ceva în toată omenirea.
– Deci astea tot prin Eminescu le primim. Dar au mai fost și alți poeți, de pildă Alecsandri, care au sublimat folclorul în poezie cultă. Prin alt poet român nu s‑ar fi putut?
– Nu. Prin Eminescu. Nu prin Alecsandri, că el n‑a avut acces la abisal, a avut acces doar la muzical și expresiv. Și aici fac eu o paranteză ca să‑ți indic și să‑ți precizez în ce constă blasfemia francmasonului informator de Securitate Mihai Ursachi când tipărește în Convorbiri literare un text encomiastic despre mine, Dan Laurențiu și el. Pe mine mă pune undeva în descendența eminesciană muzicală. Nu, eu sunt în descendență eminesciană abisală, iar el e în descendență eminesciană pastișoare. Compară toate textele în vers alb ale lui Eminescu cu solemnitatea vidă, de măgar bășinos și egolatru, a textelor lui Mihai Ursachi. De acolo copiază el totul. Acolo și‑a aflat „stilul”, acolo unde Eminescu nici nu‑i chiar atât de mare sau de expresiv. Nu, eu sunt ființial prin Eminescu, ființial și abisal, nu expresiv și nu muzical. A, mersi, că sunt cel mai mare poet muzical de la Eminescu și până azi, asta o spun și copiii de pe stradă. Asta mi‑e dat în ființă, ce să fac, că eu am muzica în mine, pe când Ursachi sau alți afoni trebuie s‑o canonească, s‑o bată cu ciocanul, să numere silabele.
– De Eminescu nu te poți apropia, de latura lui abisală, prin actul lecturii în sine, prin mijloacele hermeneuticii? Trebuie să ai o revelație ca să‑i prinzi profunzimile?
– Bineînțeles. În afară de faptul că are acest tremendum care te îndepărtează, cum ți‑am spus, Eminescu mai are și acea matitate, așa, dacă vrei, sau acea aparentă planeitate caracteristică unei mari opere și dacă nu cazi peste prăpastia care te duce până la străfundul operei respective sau dacă nu te fulgeră Dumnezeu sub o formă oarecare, sigur că n‑ai făcut mare lucru pe lumea asta.
– Într‑un text publicat cu ani în urmă în România literară, la o comemorare a lui Eminescu, spuneați că fiecare român ar avea datoria sacră să scrie o biografie lui Eminescu. Ce înseamnă asta?
– Exact ceea ce‑am scris în acel text, literal.
– Ce să scrie toți o biografie, că asta nu‑i la îndemâna oricui, sunt milioane de oameni în România care nu pot încropi o scrisoare!
– Exact așa: patru clase are, cu patru clase să scrie; dacă a învățat numai citirea, să ia cărțile pe care le poate citi și, pe măsura lui, Ion Popescu să scrie biografia lui Eminescu. Pentru că, scriind‑o, el este obligat să treacă prin filtrul minții lui etapele parcă inițiatice ale biografiei eminesciene, care este exact ca un parcurs sacru. Asta îl va duce către ceva și dacă mintea lui este făcută să se lumineze, se va lumina într‑un moment oarecare. Măcar va afla că Blajul e un loc sfânt pentru români. De ce s‑a dus Eminescu La Blaj, domnule? De nebun? Hai să mă duc și eu. Și se va duce într‑o vacanță să vadă Blajul. Și poate avea acolo revelația…
– Știu eu dacă s‑ar duce?…
– Poate s‑ar duce, poate nu. Dar eu am spus să scrie așa cum vechiul creștin, analfabet sau prea puțin alfabetizat, bâiguia și el din Biblie seara, citea câteva fragmente și‑și făcea o rugăciune. Exact cum făcea creștinul primitiv, exact așa să facă românul: să scrie biografia lui Eminescu.
– La vechiul creștin era vorba de un act ritual, pe când aici…
– Și aici tot ritual. Să încerce să scrie, de la semianalfabet, până la cel mai mare savant, și să vadă către ce‑l duce. Pascal, cel mai mare spirit pe care l‑au dat francezii, spunea așa: credința trebuie s‑o ai în tine, să‑ți fie dată. Dar unora nu li s‑a dat. Și ca să vezi ce înseamnă mintea genială, ce‑i sfătuiește Pascal? Să urmărească ce face un om care crede, cum se duce în catedrală, cum se așază în genunchi, cum se închină, cum stă acolo cu ceasurile, și să facă și el la fel, că poate pe această cale formală, prin ritual, trezești esența, trezești însăși substanța credinței în tine. Acestea sunt cele două căi. Ți‑e dată credința prin revelație, pe drumul Damascului deodată te izbește lumina dumnezeiască în cap, sau ajungi la ea pe calea rituală, deci de acces anevoios, trudnic și de durată. Ei, asta spuneam eu când spuneam că orice român trebuie să scrie biografia lui Eminescu. Este o cale rituală. Ion Popescu va da, să zicem, peste amănuntele morții lui Eminescu. Nu se poate, nu există om, de la cel mai bun creștin și până la criminal, care să nu fie impresionat de această biografie când va afla cuvintele spuse pe patul de suferință de Eminescu netrebnicului ăluia de doctor care îl supraveghea în ultima lui noapte de viață. Eminescu era închis ca un animal într‑o celulă și când nemernicul ăla a venit și s‑a uitat pe vizor, Eminescu a rostit așa: „Mi‑e rău din tot trupul!…” Și s‑a întors pe o parte. „Mi‑e rău din tot trupul!…” Îți dai seama cum îl cotropise durerea… ca pe Domnul Isus Hristos pe cruce… tot trupul îl durea, era ca un crucificat. Și l‑au lăsat să moară ca un câine.
– Era un trup nepotrivit pentru un asemenea spirit?
– Nu, era un trup foarte potrivit pentru spiritul lui.
– Despre povestea cu sifilisul ce credeți?
– E un fals. Și doctorul Ion Nica, în Mihai Eminescu. Structura somato‑psihică, dar și un alt doctor, neuropatolog, care trăiește actualmente în Germania, Ovidiu Vuia, și care a publicat o carte despre acest subiect, Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu, demonstrează că este o aberație faptul că Eminescu ar fi avut sifilis. Demonstrează științific falsitatea acestei teze, că doar amândoi erau medici: și Nica, și Vuia. Își dădea/u cu părerea Călinescu sau alții, care nu erau medici. Vorbesc medicii de data asta. Și demonstrează nu numai că Eminescu nu a fost sifilitic, dar și că tratamentul aplicat lui ca pentru un sifilitic era un tratament criminal. Deci așa a fost omorât Eminescu. Doctorul Marinescu, cred că el a fost cel în cauză, a avut după aceea o ascensiune extraordinară și în francmasonerie, și în cariera civilă. Se pare că s‑a plătit bine omorârea lui Eminescu. N‑a fost niciun sifilis. Eminescu era foarte bine clădit, avea un trup foarte puternic; este adevărat, ruinat de uriașul efort intelectual, pentru că efortul intelectual se plătește, e ca trecerea unui fulger prin trupul de carne. Eu am avut colegi de facultate de clădirea trupească a lui Eminescu. Adică mici de stat, dar lați în umeri, puternici, cu chip expresiv, cap masiv și cu creier mult în capul ăla. Și cu o forță herculeană. Ăsta era Eminescu.
– Și viril.
– Și viril, bineînțeles, la maximum. Toate poveștile astea crescute pe biografia lui sunt aberații. El devenise bărbat de când era fecior la țară. Lumea nu știe, în general, cum se trăiește la țară. Acolo băieții de la 14 ani se culcă cu fetele, ce, eu nu știu?, că și eu am trecut prin această experiență. Când te‑ai rostogolit în fân, te‑ai nimerit călare pe‑o fată și ce, te mai oprești? Eminescu a avut viață sexuală normală, de adevărat bărbat.
– Se pare că și cu dame profesioniste, prin Iași, că‑l ducea Creangă.
– Cum să nu? El simțea că în atitudinea asta de apropiere/depărtare față de femeie stă tot farmecul relației erotice. Adică el singur își crea distanța. Și Veronica Micle a vrut să‑l ia de bărbat, și Mite Kremnitz l‑a plăcut ca bărbat… Era un bărbat care plăcea.
– În Mite și Bălăuca, Eugen Lovinescu îi face lui Eminescu un portret, real, se pare, care numai de bărbat atrăgător nu era; la un moment dat descrie mizeria lui trupească, o ploșniță sau nu știu ce gânganie i se cățăra pe gulerul murdar al cămășii. Bine, nu luăm în discuție valoarea nici literară, nici documentară a acestor cărți, dar o sămânța de adevăr trebuie să fi fost, că Lovinescu era un mare critic literar, nu se juca cu adevărurile.
– Indiferent că era el mai dezordonat sau avea dinții galbeni, cum zice nu știu cine, Eminescu era un bărbat care plăcea. Nu la dinți galbeni și la gulere negre se uită femeile, să fim serioși. Era un bărbat puternic, era un viril, sigur că da. Eu cred în această teorie pe care o putem rezuma așa: câtă înzestrare de bărbat ai, atâta talent literar ai, ce să mai vorbim? Nu se discută! Sfintele scule, nu? Eminescu le avea, Arghezi la fel, Labiș la fel, eu de asemenea. La alții care au mai puțintel, se vede în ce scriu. Toate disciplinele, de la tantra la freudism, te lămuresc foarte clar: ești puternic sexual, ești puternic și ca artist. Pentru că arta nu e decât o sublimare a forței tale sexuale. Sau e și asta. Când scrii fără cojones, se vede, scrii ca emasculații care în curând numai scriitori n‑or să mai fie. Nu vezi cum e limba lor și cum e fraza lor? Sălcie, nu te doare de nimica, știi? De la Eugen Simion la Fănuș Neagu, îți citez 100 de scriitori români de azi pe care n‑o să‑i mai citească nici copiii lor peste nu știu câtă vreme. Nu se pot citi.
– Spuneți că sunteți profetul lui Eminescu și kagemusha al lui Labiș. Ca să întregim termenii ecuației, care este poziția lui Labiș față de Eminescu?
– Spun asta și în finalul cărții despre Labiș: prima mare epifanie a poeziei românești a fost Eminescu, a doua a fost Labiș. În sensul strict de epifanie, deci de manifestare de sus în jos a sacrului printre oameni și, de asemenea, în sensul budist al cuvântului, de apariție de Bodhisattva. Bodhisattva este cel care trebuie să devină un Buddha în încarnarea pe Terra. Dacă Labiș ar fi trăit măcar până la 25 de ani, el împlinea exact rolul de mare profet al lui Eminescu. Nu puteai să‑l înțelegi pe Eminescu decât prin Labiș. Nici Arghezi, nici Blaga, nici Ion Barbu, nici Dan Botta, nici Emil Botta, nici Gellu Naum, niciunul dintre marii poeți români nu se poate măcar imagina scriind între 17 și 21 de ani cum a scris Labiș. Pentru mine, el este o manifestare divină. Eu când l‑am citit prima oară pe Labiș, elev fiind la Bârlad, am avut exact senzația de revărsare omorâtoare, strivitoare a sacrului, adică eram copleșit, îmi vuiau urechile ca și cum ar fi sunat trâmbițele cerești când am citit Moartea căprioarei și Balada, mai ales.
– Borges spunea într‑unul dintre interviurile pe care le dădea el cu generozitate pe la toate universitățile unde era invitat să conferențieze că poezia se simte fiziologic sau deloc.
– A spus Borges asta? Atunci e perfect. Acest evreu de geniu care a fost Borges, unul dintre cele mai mari spirite ale secolului XX, de o inteligență covârșitoare și de o erudiție prodigioasă, avea dreptate. Păi cum să n‑o simtă, cu geniul lui? Bineînțeles, domnule, poezia te transformă, te face palid. Eu totdeauna compar fiorul poetic cu amorul: e realmente fiziologic. Îți taie respirația pur și simplu, asta face marea poezie. Unde are poezia baza metafizică? În mantră. Mantra este cuvântul de forță și cine deține mantre poate omorî un om, un sat, un oraș și așa mai departe. Asta scrie în Cartea tibetană a morților, numai că proștii nu citesc. Asta‑i mantra. Or, poezia este formă reziduală, dar mantră, totuși, cuvânt de forță, de putere; se vede prin efectul pe care‑l are asupra noastră, sigur că da.
