Pescarii din Deltă strecoară apa în dorul peștelui

Pe Paul Murărescu l-am întâlnit pe la șapte dimineața într-o bodegă strâmtă și înăcrită din Sfântu Gheorghe, în Delta Dunării. Tocmai încheiase încă o noapte de pescuit fără niciun spor, stătea la o masă din curticica plină de pescari, obosit, supărat și murdar, plin de solzi, părea un pește negru și mustăcios ieșit din baltă. Bea o bere și trăgea o țigară pe inima goală. Ținea la picior o pungă cu pachete de țigări, cafea și biscuți, dintre care scotea capul alt bidon de bere. Era toată munca lui de noaptea trecută. I se plângea altui pescar că tot ce-i iese într-o noapte de pescuit cheltuiește ca să pescuiască noaptea următoare, ‒ „Cheltuieli de producție“, spunea el –, că nu se poate fără cafea, tutun și ceva de uns la inimă, și că de multă vreme nu a mai pus un ban deoparte, ba s-a mai și împrumutat.

Dările cresc, spunea pescarul turnându-și bere peste necazuri, restricțiile de tot felul vin puhoi, peștele scade, adio viață de pescar în Deltă, numai braconierii, ăia pe picior mare, cu spatele păzit de poliție, numai ăia se îmbogățesc, își iau bărci de fițe, toată ziuă taie Dunărea-n felii și îi sfidează pe amărâții care strecoară degeaba apa cu năvoadele. L-am întrebat pe negriciosul cu sclipiri de solzi dacă nu cumva exagerează, cum fac de obicei oamenii când beau ceva, și i-am cerut să mă ia la coliba lui și să-l însoțesc o noapte la tras setcile ca după aceea să-i spun dacă îl cred sau nu. A zis da pe loc. Așa că mai pe seară ne întâlnim iar la bodega cu mesele așezate în jurul veceului din curte și pornim amândoi capturarea de pește, pescuitul foametei în Delta Dunării.

Paul are o barcă de fibră de sticlă, cu motor. Uniunea Europeană a interzis lotcile fiindcă sunt unse cu catran și poluează. Dar benzina nu poluează? Peste tot prin Sfântu Gheorghe vezi lotci părăsite prin grădini, cu coastele desfăcute ca niște balene în putrefacție. „Bine că nu poluează orașele care varsă mii de tone de mizerie în Dunăre, în fiecare zi“, comentează cu amărăciune Paul Murărescu.

În barcă ne așteaptă un bătrân uscat ca sfarogul, cu un fes tras pe ochi și cu niște mâini cioturoase de parcă ar avea broaște pe sub piele. “El este Ermil”, îl prezintă pescarul.

Moș Ermil îmi zâmbește cu niște gingii pustii și vinete și îmi întinde mâna. Îmi spune că are numai 45 de ani, deci cam de seama mea, și că îi pot spune pe nume. Arată așa bătrân fiindcă l-a îmbătrânit viața grea din Deltă ‒ aici pescarii nu au obrazul neted și mâinile molcuțe ca noi, domnii de la București, care sucim un pix între degete și stăm mult la televizor. Ermil vorbește puțin și într-un fel ciudat, parcă s-ar despărți cu durere de cuvinte și le mai învârte un timp prin gură până le dă drumul în aer. Și are o privire grea de tristețe, apleacă barca sub noi când privește într-o parte.

Ca mulți alți pescari din Deltă, Ermil Covalciuc n-a avut destui bani să își cumpere barca lui, sculele lui, să plătească toate impozitele și taxele, să își ia autorizație de pescuit, și acum e doar un fel de ajutor al mai tânărului Paul Murărescu. Trage la vâsle, face mâncare, descâlcește plasele, păzește coliba. Pentru toată munca asta primește un sfert din ce pescuiește Paul. „Un sfert din puțin este un sfert cu care nu ai ce face“, spune el, apoi nu mai scoate o vorbă până ajungem la colibă, undeva pe o insuliță de pe brațul Sfântu Gheorghe, în sus, spre Mahmudia.

Când ne apropiem de colibă, ne întâmpină un val de lătrături și scheunături de câini. Paul spune că niște domni, activiști pe la asociații de protecția animalelor, aduc pe insuliță câini de la oraș, poate și din București, și-i lasă slobozi, să se hrănescă fiecare cum o putea. Unii se sălbăticesc și rezistă, altii mor de foame, dar până mor uite-așa te termină cu chelălăiala, te mușcă, de la distanță, de inimă. Încet-încet, Delta devine padocul natural al maidanezilor de prin orașe. „Cică salvați! Activiștii ăștia tot aduc câini, câinii se înmulțesc, încep să caute mâncare, ouă, păsări, animale, orice, și uite-așa ajunge Delta noastră crescătorie de câini!“, zice cu obidă Paul. El iubește câinii, a strâns câțiva pe lângă colibă și are grijă de ei, dar nu-i place când vede câini peste tot.

Trage barca la mal și aruncă niște biscuiți pe jos. Câinii se reped și îi înfulecă într-o clipită, cu tot cu smocuri de iarbă. Mai mult n-are ce le da, mai ales că nici la copilul lui, acasă, nu se poate duce de fiecare dată cu ceva de mâncare. „Au fost zile când am făcut foamea, recunoaște Paul. Când am avut doar pâine, încă era bine. Am mai împrumutat de la un pescar, am mai scociorât prin grădină după un cartof, am mai prins un pește și uite-așa am împins-o de la o zi la alta“.

Pe insuliță, la colibe, ne așteaptă Mișka, un puștan de 19 ani murdar și îmbrăcat ca un aurolac. Și el tot despre mâncare vorbește. Toți pescarii pe care i-am intâlnit în Deltă vorbesc întâi și-ntâi despre mâncare, de parcă n-ar călări cu bărcile pe pește și n-ar fi grindurile cutreierate de vaci și de porci în semisălbăticie. „Astea-s povești de-ale voastre, de la oraș.Am ajuns să tresar și să mi se facă poftă când văd un pește că se zbate în apă“, îmi spusese Ermil în barcă, la plecare. Acum Mișka ne trage bucuros spre foc și ne arată un ceaun cât cupola mitropoliei plin cu bucăți de carne tăiate cam din topor. De unde atâta carne? Zice că Delta îi iubește pe pescarii adevărați și, când le e foame, îi ajută cumva. De data asta le-a trimis, exact pe insulița lor, o căprioară rănită adânc la șold și la gât, mușcată de vreun câine sălbăticit sau lovită de o barcă în timp ce înota spre mal, cine știe? Se chinuia, săraca. Lui Mișka i-a fost milă. A tăiat-o și a pus-o la fiert în ceaun.

Paul și Ermil au băut bere în sat și pe drum, li s-a tăiat pofta de mâncare. Nici nu e timp de pierdut cu mâncatul, trebuie să iasă repede la pescuit. O toană, adică o aruncare și o strângere a setcii, durează cam o oră și jumătate. Până dimineață pot trage cinci toane. Ermil rămâne pe mal, Paul, Mișka și cu mine ieșim cu barca după pește. E senin, luna a întins o limbă de lumină pe apă, ca un câine obosit, alunecăm tăcuți prin aur și mătasea broaștei. Paul dă drumul setcii în apă, puțin câte puțin, la lumina lunii. Mă uit cum strecoară plasa fină printre degete, fără să o înnoade. Dacă s-ar face undeva un nod, poate trece jumătate de noapte până să descâlcească plasa lungă de două sute de metri și înaltă de patru. La un capăt al setcii e cubâșca, o geamandură cu luminiță galbenă în vârf. „Vin turiștii lu’ pește cu bărcile lor și nici nu cunosc semnalizările, se bagă ca proștii în plasele noastre, dar se bagă și intenționat, ni le fac zdrențe“, spune îngrijorat Mișka, ținând barca în loc din vâsle.

Setca lui Paul, de două sute de metri, e una mică, nu costă decât șase milioane. În mare se folosesc plase uriașe, la care numai manopera trece de zece milioane. Un pescar are nevoie de câteva setci diferite: pentru scrumbie, pentru caras, pentru plevușcă și așa mai departe. Când se agață vreuna într-o buturugă, n-are ce face: o taie și o lasă acolo. „Să zicem, calculează Paul, că într-un sezon îți faci trei setci. Optișpe milioane. Încă vreo douăzeci de milioane pui așa: autorizația de pescuit, taxa de Deltă, impozit la stat, pe care îl plătești indiferent dacă prinzi pește sau nu, taxe la primărie, taxă pe barcă, taxă pe scule, crotalii, adică niște peștișori de plastic, cu serie, care se pun pe sculele autorizate, taxă de navigare, taxă de intrare în Deltă, taxă de ecologie și alte taxe și impozite ale mamii lor. Până acum lucram ca Persoană Fizică. Acum au schimbat, au zis că sunt Persoană Fizică Autorizată, adică au pus un A în plus și pentru asta mi-au mai luat un milion patru sute. Și hai să vedem cât pește prindem, dacă măcar prindem de banii ăștia!“

Paul Murărescu are 31 de ani. Pescuiește de când era copil, cu o întrerupere de un an, cât a fost la liceul de marină din Constanța. A făcut numai clasa a noua fiindcă părinții lui erau săraci, nu-l puteau ține în școală. Și încă vreo câteva luni știți ce-a fost? Bodyguard. La o firmă din Bacău, pe continent, cum spune el. În rest, toată viața a pescuit. Și acum, când trage setca din apă și o adună colac pe fundul bărcii, ochii îi sticlesc de bucurie, parcă ar pescui prima oară. Dacă nu i-ar plăcea atât de mult pescuitul și viața liberă în Deltă, de mult ar fi plecat în altă țară. Măcar pentru Alexandru, băiatul lui de șapte ani. „Sincer, nu îi văd niciun viitor copilului, după cum merg lucrurile la noi“, spune Paul trăgând la setcă. „Pescuitul în Deltă va dispărea, vă rămâne numai pescuitul sportiv: îl prinzi, îl pupi și îi dai drumul. O să mâncăm numai pește de crescătorie, îndopat cu hormoni și cu căcat“.

Tânărul vorbește întruna în timp ce trage plasa. Când e prins vreun pește în țesătura setcii, sclipește ca un cuțit viu în lumina lunii. Mișka ține socoteala cu voce tare: “Unu… Doi… Trei…“ El nu a prins vremurile când captura se socotea cu kila, nu cu bucata. Știe de la părinții lui, tot pescari, povești cu lipoveni care se întorceau acasă cu câte o mie de kile de pește după cinci-șase toane.

Când Paul adună în barcă toți cei două sute de metri de plasă, pahar, păpușă, plute, plumbi, codulă, sirec, cubâșcă, Mișka anunță rezultatul: unsprezece pești, niște sfertani. Nici măcar patru kile. La următoarele toane ies câte șapte, câte zece pești. La ultima, în zori, nici măcar unul. „Este pește, explică Paul Murărescu, dar e vina administrației că nu decolmatează brațul Sfântu Gheorghe la vărsarea în Dunăre, să urce și scrumbia, să nu ni se mai astupe cu aluviuni locurile noastre de pescuit. Statul nu ne ajută cu nimic, știe doar să ne ia taxe”.

Dimineața, după opt ore de muncă, cu mâinile tăiate de filamentul plasei, ud până la piele, coșcovit de țânțari și leșinat de foame, tremurând de la stacana de cafea golită după fiecare toană, pescarul Paul Murărescu cântărește peștele: 17 kilograme. Un sfert i se cuvine lui Mișka, un sfert lui Ermil. El rămâne cu opt kilograme și jumătate de pește. Îl va vinde la cherhana cu 5 lei kila, va obține 42,5 lei. Pâinea, cafeaua, țigările, berea, apa minerală, biscuiții de dimineață l-au costat 50 de lei.

Soarele scoate capul din baltă și zvârle peste noi un năvod fin de lumină. Paul își ia peștele, urcăm amândoi în barcă și plecăm. Ermil și Mișka rămân pe insuliță. Aici măcar mai au ceaunul cu carne de căprioară. Acasă n-au ce mânca.

(„Cotidianul”, 25 august 2009)

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!