Uneori trupul tău pieritor
cu sfoara unui curcubeu însângerat
mă trage din mine afară.
Ce-aş putea face să-ţi mai simt aripile
acum, când oasele mi se izbesc dureros
de gratiile unor ani cu veştedă memorie?
Doar să-mi mai uneori amintesc de tine
şi să ard, rostindu-le, cuvinte.
Când strângi tu în cătuşele cărnii
ochii mei spre a stoarce din ei
culori pentru crepuscul,
orice poem e prea mic pentru a te cânta,
precum delfinul pentru a tăia
în două crinolina vie a mării.
Orice cuvânt e neîncăpător, fiecare
uită câte ceva din tine.
Pentru tine, ochi mare care plânge
cu alţi ochi mari care plâng cu ochi mari,
nu pot scrie decât un poem simplu şi alb,
ca floarea de cireş mirositor.
