©️ Ilustrație de Ludmila Shumilova
Citesc poezia vechilor poeți, a bărbaților
care vânau împreună lei și mureau pe tăblițe de lut,
a efebilor îndrăgostiți de amfore, poezia
menestrelilor îngenuncheați sub balcoane,
cei ce prindeau luna în palme ca pe un hulub
și o dăruiau dimineții,
poezia romanticilor înveliți în petale,
poezia de azi, suflată prin sfinctere de aur,
și văd că despre iubire s-a scris
tot ce s-ar putea scrie,
deși încă nu s-a iubit atât cât se poate iubi.
Văd poezia poeților nenăscuți, a celor
ce vor cânta nemărginirea într-un atom de siliciu
și nu va fi altceva decât nemărginirea de azi,
când ne îmbrățișăm pe furiș într-o mașină second-hand,
când tu te faci junglă și mă porți din ram în ram
ca pe învingători, pe brațe, în vechime.
Nu va fi altfel decât acum, când mâna ta înfiorată
trece prin mine și îmi mângâie gândurile.
N-a fost niciodată altfel decât atunci
când umbrele noastre s-au legat
strâns cu un fir de lumină.
Lumea e o carte sprijinită pe genunchii tăi.
Totul e acolo, pe filele întoarse de vânt.
Tot ce se poate scrie despre iubire s-a scris.
Poemele de dragoste nu mai un niciun rost,
dar nouă ne place să facem lucruri inutile
pentru că exact asta învățăm când iubim.
