Povestea trenulețului din parcul electoral – Momente și spițe (22)

           Era un trenuleț într-un parc. L-au adus și l-au lăsat acolo.
Avea o gară, o linie a lui pe care putea merge, avea o țărișoară a lui, împrejmuită cu gard, pe care putea să o străbată de mai multe ori în câteva minute. Dar trenulețul acela nu se urnea din loc.

          Unii se jurau că l-au văzut într-o zi cum a pornit de unul singur și s-a învârtit de câteva ori cătând să scape din țarc. Iar altă dată, cică, un spiriduș a încercat să plece cu trenulețul în lumea largă. Pare de necrezut că s-au putut întâmpla unele ca acestea, când vezi trenulețul priponit cu lanț, ca un câine, dar câte nu se întâmplă în București?

          Vestea că un trenuleț stă în parc gata de plecare s-a întins repede în lungul liniei de tramvai și au început să vină copii și din alte cartiere. Aveau și ei în sfârșit un tren al lor, dar, vai, trenul acela nu pleca nicăieri, nu ducea nicăieri, ci era un tren ținut în lanțuri și mereu acoperit cu ceva, ca nici să nu fie văzut măcar. Însă copiii știau că trenulețul e acolo și veneau în fiecare zi, doar-doar va da cineva semnalul de plecare. Așteptând clipa cea mare, se jucau pe aleile asfaltate în campania electorală, se aventurau la peștera balaurului cel cu miros urât, de sub pământ, se dădeau în singurul leagăn din parc, se plimbau, dormeau, mâncau, obosise și apa din fântâna arteziană să tot țâșnească, dar ei așteptau și așteptau să plece trenul lor…

          Pe lângă ei treceau bunici ce așteptaseră și ei la vremea lor să plece trenul și mai veneau și acum, la bătrânețe, să vadă dacă nu cumva, printr-o minune, mica locomotivă a pornit la drum. Dar trenul acela nu era de dus undeva. Era pus acolo, lângă un pod pe sub care treceau trenuri adevărate, cu un rost: oamenii să se învețe de mici cu răbdarea, iar când vor crește mari și vor vedea trenurile adevărate întârziind cu orele, să li se pară o nimica toată pe lângă unul care nici măcar n-a pornit vreodată. Și să nu spună nimic.