În decembrie 1996 am ajuns la Cezar Ivănescu, în București, ca să fac un interviu pentru revista „Timpul” din Iași. Voiam să vorbim despre direcțiile poeziei românești după căderea comunismului, dar până la urmă am vorbit despre Nicoale Labiș fiindcă era chiar 21 decembrie, ziua când se împlineau 40 de ani de la moartea lui. Iar Ivănescu tocmai dăduse la tipar „Timpul asasinilor”, o carte în care susținea că Labiș a fost, indirect, asasinat. Era prima oară când vorbeam cu marele poet, a cărui operă o citisem până la ultimul vers publicat, îi știam și articolele incendiare din presa literară comunistă, și pe cele de-a dreptul devastatoare din „Baricada”, de după revoluție. Geniul lui poetic mă fascina încă din adolecență.
Atunci, la interviul despre Labiș, mi s-a dezvăluit deodată și ceva din omul Cezar Ivănescu, cel real, despre care nu aveam la acel moment decât închipuiri proprii și legendele create în jurul lui. Un poet atât de dedicat poeziei, încât ar fi fost în stare să-și dea o mână pentru un vers, să ardă pe rug pentru un poem. Un erudit care venea în argumentație nu doar cu un munte de cărți, ci și cu o vervă demnă de un luptător în arenă (fusese boxer în tinerețe). Era pătimaș, vulcanic, radical, virulent, dar în magma acestor erupții impetuoase vedeai iubire, generozitate, înțelepciune, umor, curaj nebunesc, o bunătate pe care parcă încerca să și-o ascundă și care ieșea totuși la iveală, când și când, în lumina unui zâmbet. Și mai ales vedeai ceea ce multor artiști le lipsește: credință fanatică în arta lui, până la a se crede trimis de Dumnezeu pe pământ cu o misiune specială în poezie, viziune, avânt icaric, conștiință. Din primele minute, Cezar Ivănescu te copleșea cu personalitatea lui uriașă, te atrăgea într-un câmp de forță din care nu-ți mai venea să te desprinzi. Asemenea geniilor și sfinților, te fascina și te cutremura. Senzația asta mi-au confirmat-o după aceea mulți care l-au întâlnit.
Trei ore de interviu s-au scurs ca o clipă. La plecare, Cezar Ivănescu mi-a spus să mai trec pe la el când mai vin prin București, poate facem încă un interviu, fiindcă rămăseseră multe nespuse la acea întâlnire deloc scurtă. Îmi știa interviurile din „Timpul” și s-a arătat încrezător că voi scoate unul bun și din discuția noastră.
– Păi dacă mai vin, am spus, și mai stăm de vorbă tot ca-n seara asta, de la 3 ore în sus, iese o carte.
– De ce nu? Am mai încercat una cu cineva din Bistrița și n-a ieșit, poate iese cu dumneata.
Am prins din aer lozul aruncat cu generozitate deasupra mea.
– Când?
– Când vrei.
Am răspuns instantaneu cu un tupeu neașteptat, eu fiind altminteri un timid, dat de neașteptata șansă de a face o carte de convorbiri cu marele poet pe care îl admiram atât. O clipă nu m-am gandit că poate fusese o propunere neserioasă, că a zis și omul ceva acolo, din politețe.
– Acum e aproape miezul nopții, e cam târziu să ne apucăm de carte și nici casete nu mai am. Dar pot să vin luna viitoare înarmat cu tot ce trebuie. Și documentat.
– Bine, vino când vrei și-i dăm bătaie. Ce e făcut e bun făcut.
De la Crăciun și până de Sfântul Ion am recitit tot ce aveam de Cezar Ivănescu prin casă. Și aveam! După aceea, trei săptămâni am stat în sala de lectură de la BCU Iași citind presa literară, referințe critice, tot ce mă putea apropia mai mult de opera poetului, și mi-am făcut fișe.
Am împrumutat de la Dan Lungu 50 de dolari, care pe vremea aia însemnau mai mult decât salariul meu de redactor la o revistă de cultură (cam 35 USD). El economisise banii de la o bursă în străinătate. Mi-a luat aproape un an, după aceea, să strâng leu pe leu ca să-mi achit datoria. 50 de dolari! Repet asta pentru unii care vor să ne întoarcem în trecut, când li se pare lor că o duceam mai bine decât acum.
Mi-am cumpărat o sacoșă de casete audio, bilet de tren, caiet, pixuri etc. și pe 27 ianuarie 1997, la 9 dimineața, începeam interviul-fluviu cu Cezar Ivănescu. Șapte zile la rând, de dimineața până seara, am stat de vorbă.
Planul inițial, de a face o carte în șapte zile, ca zilele Facerii, structurată pe șapte mari teme – Poezia, Moartea, Eminescu, Iubirea/Femeia, Prietenia, Biografia, Literatura contemporană, cu sub-temele adiacente – a trebuit regândit pe parcurs, întrucât Ivănescu era ca un cal nărăvaș, greu de ținut pe traseul prestabilit, mereu sărea la altceva, după cum îi venea. L-am lăsat pe genialul poet și imbatabilul pamfletar să se desfășoare liber, urmărind totuși planul, revenind la subiect după ample paranteze, și în final a ieșit o carte cu temele propuse de la început, numai că nu departajate strict, ci întrepătrunse, dezvoltate spontan. Și e mai bine așa, cartea a păstrat firescul discuției, autenticitatea.
Am avut câteva momente când literalmente m-a înspăimântat virulența lui Ivănescu. Îi măcelărea pur și simplu, din cuvinte, pe Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Augustin Buzura, Petru Romoșan, Mihai Ursachi, Ștefan Aug. Doinaș, Dan Laurențiu, George Astaloș, Emil Brumaru, cam pe toți la care se referea. Îi desființa pe toți cu vehemența lui Eugen Ionescu din celebrul „NU”. Pe Brumaru, de exemplu, îl numea „poetul Păstârnac”. Magistrului Ursachi îi zicea „halvițarul pervers care coace căcat și-l dă drept prăjitură”. Pe Dinescu nu-l scotea din „maimuța asta cu dinții rari”.
– Domnule Ivănescu, i-am spus, nici nu știu dacă ar putea apărea așa ceva în carte. Nu-i mai tot spuneți „maimuța cu dinții rari”.
– Bine, atunci o să-i spun „maimuța cu dinții lați”.
– Și nici, lui Augustin Buzura, „prostul vieții mele”. Nu se poate așa ceva!
– Ba da, se poate. Se poate. Ia și recitește toată jurnalistica lui Eminescu și ai să vezi că se poate. Apoi dumneata uiți un lucru: că toate aceste calificative sunt într‑o referință coerentă la persoana mea. Ia să vedem ce a zis Cezar Ivănescu despre cutare. Astea nu-s definiții de dicționar făcute de securistul Mircea Zaciu, de exemplu, ci sunt accente personale ale mele. Ce a zis Cezar Ivănescu, mânios fiind, despre Augustin Buzura? Prostul vieții mele. Domnule, asta a fost pentru Cezar Ivănescu. Pentru altcineva poate să fie un geniu, nu mă interesează. Pentru mine, el este cel mai mare prost al vieții mele. O formulă sintetică. Omul o ține minte. Peste ani și ani, unui student o să‑i pice la examen un bilețel: „Opinia poetului Cezar Ivănescu despre un autor necunoscut, Augustin Buzura”. Sau hai să fiu un pic mai blând: „Despre prozatorul minor Augustin Buzura”. Și dacă omul reține formularea asta simplă, percutantă, memorabilă, cel mai mare prost vieții mele, gata, a luat examenul. Bravo, îi va spune profesorul. A fost prostul vieții lui Cezar Ivănescu, așa cum ai spune iubirea vieții lui, marea iubire a vieții lui și așa mai departe. Eu pot scrie cât de nuanțat, dar știm noi: când e să dai cuiva două palme, păi nu te apuci să faci figuri de karate, mai o piruetă, o plecăciune… Nu. Îi tragi nemernicului două labe, de‑i îndrepți fața, trosc! pleosc! și gata, ai limpezit‑o, s‑a rezolvat situația. Cam așa ceva sunt epitetele astea: un fel de palme trase unor nemernici de contemporani de‑ai mei. (Notă: Răspunsul acesta este transcris din carte, pag. 469).
A ținut-o tot așa, într-o invectivă. Nu-l puteam stăpâni. Dar nici nu m-am străduit prea tare, fiindcă Ivănescu, în furia lui devastatoare, era fermecător, înjura ca un poet, ca un om construit din cărți, nu ca un birjar. Și am avut temei să mă sperii de violența aceea, întrucât chiar lui i s-a părut de câteva ori că exagerează, cerându-mi să mai tai la transcriere, iar la final mi-a cerut să nu public cartea decât după moartea lui, că altfel îl linșează nemernicii – și am fost de acord cu asta, deși, recunosc, nu mi-a picat prea bine.
Acel pamfletar furios, care tăia în carne vie, era mai încolo de o gingășie copleșitoare cînd vorbea despre mama lui, de o măreție umană la nivel eroic când amintea de prietenul lui din tinerețe, pictorul și poetul Petru Aruștei, care s-a sinucis, iar el i-a luat copiii și i-a crescut ca și cum ar fi fost ai lui, căci așa fac prietenii adevărați, apoi se înflăcăra perorând despre Eminescu și despre poezie ca mare artă și artă sacră, devenea duios vorbind despre Eugen Ionescu, în care vedea o figură angelică, din nou nemilos cu nemernicii contemporani, apoi iar serafic când venea vorba despre iubirile vieții lui, crispat când se referea la decăderea democrației, râdea în hohote de proștii vieții lui sau de nemernici, cei pe care-i bătea cu ranga la casa de creație de la Mogoșoaia, fiindcă îl purtau pe Marin Preda numai prin beții, ducându-l astfel spre moarte.
Cezar Ivănescu te putea face să plângi sau să exulți de încântare, putea să te ridice la cer și să te trântească la pământ într-o singură frază, să te plimbe în car de foc prin lumea înaltă a ideilor, căci era un erudit și avea o minte neobosită, în continuă interogație, apoi să-ți comenteze simplu, ca Lache și Mache la o bere, cele mai complicate situații, cele mai dificile cărți, cele mai ațoase probleme. Indiferent ce spunea, îl ascultai fermecat, pentru că vorbea frumos, colorat, cu toată măiestria poetului din el, vorbea cursiv, coerent, cu mult patos, cu un limbaj elegant, mereu proaspăt, mereu surprinzător.
Ca să nu mai întind vorba, era o continuă magie să fii în preajma lui Cezar Ivănescu și să-l asculți vorbind, mai ales atunci când se înfierbânta, fie de furie, fie de o exaltare căreia i se încredința cu toată ființa. Aveai din primul moment revelația că te afli în fața unui om cu totul excepțional, parcă de pe altă lume. Acela care se credea o reîncarnare a lui Iulius Cezar și cel mai mare poet român de după război, un inițiat în secta secretă a trumatomanților, un credincios care îmbina în chip particular creștinismul cu budismul, adorația marianică și tantrismul, în fine, poetul care a putut să dea și genialele poezii religioase din „Rosarium”, și poemele fără pereche, de dragoste, din „Jeux d’amour”, și infernul din „La Baad”, și doinele cu care poezia modernă românească s-a reînnobilat, dar și paginile crâncene, aproape de nesuportat, din „Timpul asasinilor” și „Pentru Marin preda”.
Cezar Ivănescu intra în tine prin toți porii și tu, fără să știi, îl primeai ca pe o împărtășanie cu aer. Luni bune dupa aceea, cum a remarcat imediat prietenul Dan Lungu și mi-a și spus, căci eu nu-mi dădeam seama, nu mai vorbeam decât despre Ivănescu, doar pe el îl citeam și îl citam, povesteam numai despre el, îl imitam fără rușine. Nu e nimic rușinos aici, căci prin imitarea marilor maeștri ajungi să cunoști și să practici mai bine o artă. Eram impregant. Și asta nu era ceva rău. Puțini oameni pe lume sunt în stare să fascineze în așa fel. Iar Cezar Ivănescu era unul dintre acei puțini; și eu nu pot spune decât că a fost un mare noroc al vieții mele să-i fi stat în preajmă câteva zile și să-l înregistrez, apoi să fac o carte din asta.
Întors acasă, la Iași, m-am apucat de transcris casetele, cuvânt cu cuvânt, retrăind dialogul. Lucram la Cozia, unde locuiam atunci, la o mașină de scris cumpărată de la CAP-ul din sat. Au rezultat vreo 700 de pagini, din care am tăiat vreo sută. Ori erau prea violente, inadmisibile la tipar, ori erau lucruri care nu se lipeau de ideea cărții, de planul ei. Am mutat cu pixul, pe hârtie, de la o pagină la alta, fragmente de dialog, încercând să corectez aparenta dezordine a discuției, și am dat o coerență cărții, o structură. L-am sunat de câteva ori pe Don Cezar și am lămurit la telefon unde ceva îmi era neclar.
Am muncit zi de zi timp de 6 luni. La sfârșitul lui august 1997 cartea era gata. I-am trimis-o lui Cezar Ivănescu. Peste câteva zile m-a sunat și mi-a spus să ne întâlnim Iași, să vorbim ceva. A venit cu editorul Ion Papuc, am stat împreună la masă la un restaurant și am discutat. Ivănescu mi-a spus că a citit cartea și că s-a răzgândit: dacă mai tai niște înjurături din ea, pot s-o public. Poate chiar la editura lui Ion Papuc.
Mi-a luat încă o săptămână să o mai curăț un pic – acum o aveam în format electronic și îmi venea mai ușor (lucram noaptea la calculatorul redacției „Timpul”).
M-am întâlnit cu Cezar Ivănescu din nou, de data asta la Botoșani, unde fusese invitat la nu mai știu manifestare, și, dacă tot eram acolo, am convenit să scoatem cartea la o editură din Botoșani, oraș de care eram încă foarte legat, deși nu mai locuiam de șapte ani acolo. Ne-am întâlnit cu doamna Elena Condrei, patroana editurii Geea, și i-am dat volumul „Kagemusha. Șapte zile cu Cezar Ivănescu” gata paginat, numai să-l tipărească. Am mai rămas totuși o săptămână în oraș, la editură, și am refăcut paginația alături de un tehnoredactor priceput – mie îmi cam fugiseră niște pagini când am mai curățat textul de buruieniș. Acea variantă finală, gata de tipar, i-am trimis-o Lui Cezar Ivănescu la București, pe o dischetă (sper că mai știe lumea ce e aia). Nu știu cum a citit el din nou cartea, dacă a mai citit-o, nu știu ce s-a întâmplat, cu cine s-a sfătuit, știu doar că m-a sunat și mi-a zis că ar fi totuși mai bine s-o public după moartea lui, cum fusese înțelegerea de la început. Am sunat-o la rândul meu pe Elena Condrei și am rugat-o, cu mii de scuze, să nu mai tipărească. Noroc că încă nu se apucase. Era weekend și urma să înceapă de luni.
Am păstrat ani de zile cartea pe o dischetă. În 2008, când a murit Cezar Ivănescu, subit și atât de nedrept de absurd, de la o banală intervenție chirurgicală, eram prea lovit de tragica întâmplare ca să mă gândesc la carte. Cred că abia peste doi ani am avut curiozitatea să revăd textul, fără o intenție clară de publicare. Calculatoarele încă mai aveau unități floppy, să pot citi discheta. Însă pe suportul de plastic nu mai era nimic. Materialul, ceva ca o peliculă de film, se deteriorase, se demagnetizase. Nici Elena Condrei nu mai găsea fișierul. Pierdusem cartea! Mai aveam casetele și transcrierea la mașina de scris, le mai păstrez și acum, dar simțeam că nu mai eram în stare să refac totul. Nu pentru că nu mai aveam 29 de ani, puterea și entuziasmul de atunci, ci fiindcă există unele lucruri pe care pur și simplu nu le poți face de două ori. În orice caz, nu la fel. Știam asta de la poeziile pierdute: niciodată nu le-am putut reconstitui. Cu inima frântă, am abandonat gândul că aceea avea să fie prima mea carte. Aveam deja încă vreo patru gata scrise și nu îndrăzneam să încep a le publica (nici acum nu mă dovedesc tare nerăbdător să tipăresc ce am prin sertar).
Dar iată că tocmai atunci, în 2010, când credeam că „Șapte zile cu Cezar Ivănescu” este pierdută definitiv, sau măcar sortită să rămână pe veci în varianta brută, dactilografiată, m-a contactat Clara, fiica lui Petru Aruștei și „fiica spirituală” a lui Cezar Ivănescu (o luase pur și simplu la el și o crescuse cum a putut mai bine, din toată sărăcia lui, fără să o înfieze cu acte). Clara mi-a cerut permisiunea să-i dea manuscrisul cuiva care scria o carte despre Cezar Ivănescu, să se inspire, să se documenteze.
– Ce manuscris? Am întrebat la telefon.
– „Șapte zile cu Cezar Ivănescu”.
– Nu-l mai am. A fost pe o dischetă și s-a șters. Varianta dactilo, la cât am lucrat pe ea, numai eu o pot citi.
– Am eu cartea în calculator.
– Bine, dă-o cui vrei. Ce surpriză!
După câteva luni, altă surpriză! Merg la lansarea cărții „Cezar, fiul Xantipei. Cu poetul Cezar Ivănescu, în viață și dincolo de ea” (Editura Privirea, 2010), de Maria Dobrescu, răsfoiesc un pic și-mi pică ochii pe niște pagini care-mi păreau cunoscute. Citesc, recitesc, mă luminez: erau fragmente din cartea mea de convorbiri cu Cezar Ivănescu, inedită, dar întrebările mele erau scoase cu totul, rămânând doar spusele poetului, care se adresa astfel în mod bizar cuiva absent din conversație. Dintr-o regretabilă eroare, lipseau ghilimelele și nici sursa nu era precizată. Spun asta aici doar ca să preîntâmpin acuzația, acum, când în sfârșit apare „Șapte zile cu Cezar Ivănescu”, că aș fi plagiat dintr-o carte publicată cu 15 ani mai devreme.
Peste încă un an sau doi m-am reîntâlnit cu Clara Aruștei la o cafea și a rămas între noi o înțelegere așa, vagă, că vom tipări cartea aia odată și odată. Cartea pe care eu nu o mai aveam, dar care în mod miraculos rămăsese prin nu știu ce e-email, pe un calculator, la Clara, și din care chiar și apăruseră fragmente în altă carte, prin reviste literare și pe blogul dedicat lui Cezar Ivănescu.
Acum doi ani, când umblam cu Clara pe sub furcile caudine ale birocrației românești ca să înființăm Asociația Cezar Ivănescu, necesară pentru păstrarea memoriei marelui poet, am socotit noi că e timpul să tipărim această carte chinuită, dată la tipar, retrasă, pierdută, regăsită, umbrită de moartea poetului, urmărită de ghinioane, plagiată, așteptată, criticată de unii și lăudată de alții chiar înainte de apariție, doar pe baza a ceea ce s-a publicat fragmentar pe ici, pe colo. Am primit și amenințări cu procese, și sfaturi „prietenești” să nu o public încă, să mai aștept, că nu e momentul, că s-au schimbat multe din 1997, că unii dintre cei atacați de Cezar Ivănescu au murit și nu se mai pot apăra, că e prea multă violență și ar dăuna imaginii poetului, că așa și pe dincolo. Dar lucrurile astea le spun unii care se tem de Ivănescu și după moartea lui, așa cum se temeau când el făcea ordine cu ranga pe la Mogoșoaia sau prin redacția revistei „Luceafărul”, oameni care n-au citit cartea sau care ar fi vrut să apară la editurile lor. Și tuturor acestora le spun că tot ce afirma Ivănescu în 1997 e perfect actual și azi, și va mai fi, că el nu el nu e mai violent în carte decât violența cu care a fost atacat, că în paginile acelea nici nu mai e așa de multă violență pe cât se tem ei că este, după 3-4 rânduri de „îmblânzire”, ci e o carte care ni-l arată pe Cezar Ivănescu așa cum era, cu bunele și cu relele lui, dar mai ales cu strălucirea lui de poet excepțional și de om ieșit de multe ori din tiparele comune de înțelegere – dar asta nu i se poate imputa lui. În carte, Don Cezar e așa cum ni-l arată Clara Aruștei în prefață: „Cititorii vor descoperi nu doar un mare poet – genial, polemic, efervescent, cu o conștiință extrem de lucidă și o sensibilitate uneori exacerbată –, ci și un erudit rafinat, de o subtilitate intelectuală rară, un caracter neînfricat și o personalitate tulburătoare, modelată de drame personale și pierderi majore. (…) Un om esențialmente liber, un gladiator de neam înalt care și-a asumat întreaga sa viață atât genialitatea, cât și anticomunismul, luptând cu sistemul ca de la egal la egal, rămânând fidel propriilor convingeri, fără compromisuri, indiferent de consecințe, cu o asumare totală, până la ultimul strop de viață”.
Cartea are o prefață semnată de Clara Aruștei, o Biobiliografie exhaustivă (Theodor Codreanu, Clara Aruștei) și un bogat Index de nume (695 de intrări). Am convingerea că „Șapte zile cu Cezar Ivănescu” nu va trece neobservată, că va rămâne un document de mare forță pentru clarificarea unei epoci, că va zdruncina ierarhiile literare osificate și va grăbi un necesar proces de reașezare a valorilor, că va lumina intens imaginea postumă a lui Cezar Ivănescu, apropiindu-l de generațiile mai noi, readucându-l în atenția publică, unde lui, cum singur recunoștea, îi plăcea să se afle. Mai sper că această apariție va da un imbold criticii literare să se apropie mai mult de opera lui Cezar Ivănescu (deja a comandat o carte cineva care scrie o teză de doctorat despre el) și că, odată cu poetul, se va ridica în legendă și personajul – fiindcă Don Cezar era fără îndoială un personaj fabulos, nu puteai rămâne indiferent în fața lui: ori îl luai la palme, riscând să primești o ripostă înzecită, ori îl admirai din prima clipă.
Închei aici, că mi se face dor de el și risc să devin excesiv de patetic.
Cartea poate fi comandată doar de pe site-ul Editurii GRI. Vine cu autograful meu, VI.
