Lică era prostul nostru. Părea cu atât mai prost cu cât, având câțiva ani peste noi, țâncii uliței, se juca numai în gașca noastră, nu cu leatul lui. Era făcut să devină milițian.
Îl puneam să facă o treabă în locul nostru, făcea. Îi ziceam să se lase prins la „Haiducii și ciocoii”, el fiind mereu ciocoi, se lăsa. Îl trimiteam să fure pentru noi, fura. Mere, cireșe, harbuji.
Știam toți că e mai încet la minte. Și eram atât de convinși de asta, încât într-o zi l-am trimis la furat agude. Agudele nu le culegi repede, ca pe mere, ci trebuie să scuturi copacul și să le aduni de pe jos una câte una, să le alegi din iarbă, să sufli țărâna de pe ele. Asta lua timp, era aproape imposibil să nu fi prins. Nimeni nu fura dude. Însă el s-a dus. S-a întors cu un câine agățat de buci, cu un terci de dude în sân.
Culmea prostiei lui a fost să se suie pe un transformator electric ca să prindă un guguștiuc beteag. Adică nu știu dacă a fost prostie, curaj sau orgoliu – asta fiind ceva tot în limita prostiei. Noi îl întărâtam de jos, hai, Lică, găbuiește guguloiul, iar el, cu ochii închiși, urca tot mai sus. S-a auzit un urlet de sârme biciuind cerul, o sabie albastră, de lumină, a tăiat aerul roată-mprejur. Lică a fost trântit la pământ, mort ca toți morții. Ca un fel de compensație, guguștiucul a căzut peste el, gata jumulit și fript de explozia curentului.
Lică era cam prostănac, dar nu atât de prostănac încât să moară astfel, electrocutat. Și-a revenit după luni de zile de spital. Acela a fost singurul an în care a rămas repetent.
Am plecat la școală în altă parte, el a rămas la mica școală din sat, așa că nu ne-am mai văzut multă vreme. În vacanțe mai dădeam ochii unul cu altul, dar el era deja prea mare să se mai joace cu mine și cu cine mai rămăsese din vechea gașcă. Pe urmă a plecat nu știu unde în țară, la o profesională, și nu l-am mai văzut ani și ani.
Eram pe la sfârșitul liceului când am auzit că Lică s-a înscris la școala de miliție, ceea ce nu m-a mirat deloc. Cunoșteam milițieni cărora poticnitul de Lică putea să le fie profesor.
L-am reîntâlnit într-o vară la postul de poliție din comună, unde aveam de făcut o reclamație. Lică m-a rugat să nu reclam nimic, că-i fac probleme, îi dau de lucru.
M-a invitat la el, în apartamentul de deasupra postului de miliție, să bem ceva. Era deja însurat, foarte devreme făcuse asta, și avea și o fetiță de câteva luni. A băut un singur pahar de rachiu, nu mai mult, fiindcă trebuia să aibă grijă de fetiță, să-i dea lapte cu biberonul, să-i schimbe scutecele, s-o adoarmă. Făcea toate astea cu vădită plăcere și cu un soi de îndemânare ciudată la un bărbat cu pistolul la șold.
După-amiază, când a venit nevastă-sa de la grădiniță, ea fiind educatoare, i-a tras o mamă de bătaie chiar în fața mea. Nevasta l-a bătut pe Lică. Pentru că nu făcuse ceva ce primise pe listă de dimineață. Și mai și fumase în camera copilului.
Lică a plâns, singur în bucătărie. Apoi s-a îmbătat cu mine. Și s-a îmbrăcat în uniformă de colonel. Umbla așa prin casă, dădea ordine unor subalterni nevăzuți. Cică în fiecare seară lua uniforma aceea. Cum unii umblă prin casă în halat, el umbla în ținuta ofițerească, cu stelele arzându-i pe umeri. Nevastă-sa îl lăsa în pace să-și facă damblaua.
Am aflat apoi ce știa tot satul, anume că Lică era un molâu, ceea ce nu-l împiedicase să devină milițian, că nevastă-sa îl ținea sub papuc, că era bătaia de joc a colegilor. Altfel, plin de devotament, harnic și disciplinat, atât acasă, cât și la serviciu. Dacă i se spunea exact ce avea de făcut, ducea la bun sfârșit orice sarcină. De fapt, ducea la bun sfârșit toate sarcinile, căci muncea pentru toți colegii lui, era animalul lor de povară.
La Revoluție, mai bine zis cu două-trei zile înainte, l-am întâlnit în capitala județului nostru, umbla prin oraș cu pistolul mitralieră la gât ca să păstreze ordinea. Să-i potolească pe huligani, cum erau numiți rebelii. Râzând, l-am întrebat de ce n-au trimis-o pe nevastă-sa în locul lui, că sigur ar fi fost mai eficientă. Iar el mi-a răspuns, tot râzând, că nevastă-sa nu poate bate pe nimeni altcineva, doar pe dânsul, și asta doar pentru că el îi permite.
– Și de ce-o lași să te bată? Ești ditamai bărbatul. Tu, care nu te-ai temut să te urci pe transformator, te lași tăbăcit de o muiere? Și terfelit de milițienii de la post? Râde lumea de tine, Lică! De ce?
A căzut pe gânduri. Am mers o bună bucată împreună pe trotuar, până la o răscruce. Acolo s-a oprit și, îngândurat, mi-a răspuns:
– E greu să-ți explic. Hm… Băi, omul e o chestie complicată.
De atunci nu l-am mai văzut.
La câțiva ani după aceea, venind prin județ să scriu un reportaj, am citit într-un ziar local că Lică al meu murise.
Era prin oraș în timpul liber, fără armă la el. A sărit în apărarea unei fete atacate de trei derbedei. O băteau cu picioarele în mijlocul străzii și niciun trecător nu zicea nimic, nimeni nu ridica un deget. Mitică s-a bătut ca un leu cu toți trei. I-a doborât pe toți, i-a lăsat lați pe asfalt. Era și el plin de sânge. Ceva ca în filmele de acțiune, se spunea în ziar.
Pe primul l-a legat de mâini cu cravata, pe al doilea cu cureaua. Al treilea, când Lică s-a aplecat să-l lege cu eșarfa luată de la fată, i-a înfipt un cuțit în piept. Rănit de moarte, Lică a apucat să-și încleșteze mâna în beregata criminalului. Poliția i-a găsit morți pe amândoi. Unul înjunghiat, celălalt sugrumat.
Lică fost avansat post-mortem la gradul de sublocotenent. Anunțând avansarea, ziarul ilustra cu un desen făcut de fetița lui, ajunsă prin clasa întâi. Era un portret naiv, cum fac copiii, sub care scria cu litere de tipar, lăbărțate: „TATI ESTE COLONEL”.
Atunci mi-am amintit și poate că am și înțeles ceva din ultimele cuvinte auzite de la el: „Omul e o chestie complicată”.
2 comments
Prea urâtă lume pentru oameni ca Lică. Vă mulțumim domnule Viorel că îi observați și îi descrieți așa frumos. Poate așa îi observă lumea mai bine.
Trist. Ce rai sunt oamenii!