Povestea unui țol fără poveste

Zilele trecute am găsit la hipermarket, printre țesături de tot felul, în general chinezești, și ceva ce părea a fi românesc, tradițional: un țol de cordele. Nu căutam așa ceva, ci mi-a sărit în ochi. Vederea acestui preșuleț m-a scos deodată din plictisul plimbării printre aceleași și aceleași produse, prea bine știute, așezate mereu și mereu în același loc, la aceeași înălțime, în aceeași cantitate. Doar prețul diferă de la o plimbare la alta.

Țolul de cordele m-a scos într-o clipă din agitația uriașului magazin și m-a trimis în copilărie. Mama făcea așa ceva. Casa noastră era plină de astfel de țoluri.

Unele te primeau de la cerdac, te conduceau până la intrare și, de acolo, prin mijlocul casei, până în ultima odaie. Mergeai pe ele ca pe niște cărări. Așa se și numeau: cărări.

De o parte și de alta a cărărilor erau țoluri late, în culori vii, acoperind podelele de lut. Le spuneam țoluri mari sau țoluri de casă. Covor pe jos era doar în „casa mare”, odaia unde mama își ținea zestrea și unde noi, copiii, nu intram niciodată. Nu pentru că era interzis, ci pentru că n-aveam de ce. N-aveam nicio treabă acolo. În plus, era tot timpul răcoare și lumină slabă în „casa mare”, și totul atât de bine aranjat, milimetric, și mirosea ca în biserică a busuioc, încât ne speria un pic.

Pe pereți nu se puneau țoluri, ci covoare mari, de lână, cu niște flori uriașe, care parcă îmbrățișau toată odaia cu petalele lor. Abia sub acele covoare se puneau țoluri de cordele, un brâu de-a lungul pereților, pentru a apăra tencuiala de frecușul spinărilor noastre neobosite. Și chiar așa li se zicea: brâie. Era mai ușor pentru mama să spele mai des brâiele decât să văruiască pereții de câte ori hârjoneala noastră lăsa urme.

În odăile mai mici nu se puneau covoare pe pereți, ci tot țoluri de cordele, dar mai late, țesute mai îngrijit, împodobite cu țărțămuri. Se numeau păretare.

Pe bucățile mici de podea rămase neacoperite, pe scaune, pe praguri se puneau țolinci, adică niște bucăți de țol.

Țolul prins pe perete la capătul patului, unde rezemai perna, se numea căpetar. Căpetare se prindeau și sub geamuri, ca să nu se scurgă apa pe pereți, din aburii de la mâncare.

Lăicerul era un țol de cordele ceva mai lat întins pe laiță, pe pat sau pe lejancă.

Cine nu a dormit pe o lejancă nu știe ce e somnul ăla bun, sănătos, din care te trezești cu poftă de a muta munții din loc. Lejanca, dacă nu știți, e o platformă de chirpici sau cărămidă, între sobă și perete, folosită ca pat. Fumul din sobă trece prin lejancă, printr-un labirint de galerii, înainte de a urca pe hogeag. Astfel, toată căldura sobei rămâne în casă. Lejanca rămâne caldă toată noaptea. Era cam ceea ce fac acum constructorii de mașini când pun încălzire în scaune.

Pe țol de cordele ne jucam în curte. Țol puneam și pe prispă. Țol întindeam pe scaunul musafirilor, în semn de cinstire. Luam țol cu noi la prășit ca să stăm pe el când mâncam. Pe aceleași țoluri trăgeam un pui de somn la amiază, sub o tufă sau sub un umbrar făcut din păpușoi legați la vârf.

Țoluri întindeam toamna prin ogradă când băteam fasolea cu îmblăciul. Și când culegeam nucile. Și când ne adunam mulți la mâncare și nu mai era loc la masă. Mâncam pe jos, pe țol, la umbra unui nuc.

Nu aveam umbrele. Când ploua și aveam de umblat pe afară, ne puneam un țol în cap. Țol puneam și pe spinarea cailor când era ger.

Țolul era nelipsit din zestrea fetelor. Când trecea căruța cu zestre de la casa miresei la casa mirelui, jumătate din încărcătură erau valuri de țol.

Toate țolurilea acelea, cărări, păretare, căpetare, brâie, lăicere, țolinci sau cum le mai spunea, nu aveau doar rostul de a ne apăra de frig, de mizerie, de ploaie, ci țineau și de frumusețe, erau podoabe ale casei. Casele noastre sărace, dintr-un sat pierdut la marginea țării, fiind căptușite de sus și până jos cu țoluri de cordele, deveneau calde și primitoare, prietenoase ca niște păpuși.

După țoluri ți se măsura vrednicia. Dacă erau frumoase, dacă erau multe, dacă erau curate.

Era plină casa noastră de țoluri. Și viața noastră. Și poate că și moartea tot de țol se folosea, fiindcă era pe atunci o vorbă: „a-l duce pe țol”, adică a-l duce la groapă. Se dădea și de pomană la mort. Înainte de asta puteai să „cazi la țol”, adică să zaci.

Țolul era ultima formă de folosință a hainelor, după ce se uzau și nu le mai purta nimeni. Reciclare perfectă.

Iarna, când se întuneca devreme și oamenii nu mai aveau treabă pe-afară, mama aduna câteva femei la clacă. Se așezau roată în casă, pe pat, pe laiță, pe scaune, și puneau o găleată de vin în mijloc. Era fântâna veseliei și a poftei de treabă. Fără vin, claca ar fi semănat mai mult a priveghi și nici spor n-ar fi avut.

Se făcea clacă de tors, de desfăcat păpușoi, de ales fasole, de tăiat cordele, de cusut carpete, de cârpit haine, de penit gâște (când tăia mama câte un sac de gâște și le punea la borcan), de vopsit lână.

Toate muncile astea se făceau în grup. Femeile, pentru că bărbații nu prea aveau treabă la clacă, vorbeau, râdeau, cântau, spuneau glume porcoase, bârfeau, făceau cam tot ce facem noi acum pe internet, doar că ele erau una lângă alta, erau cu adevărat împreună, gurile le mergeau, mâinile nu le stăteau, iar în urma lor rămânea treabă făcută cât de la un regiment.

La claca de cordele, mama aducea din pod saci cu haine vechi și femeile alea le tăiau în fâșii late de două degete de copil: cordele.

Mai tăiau femeile un sac de bulendre, mai goleau o găleată de vin, era veselie, treaba mergea. Unele făceau cordele, altele le coseau cap la cap într-un șirag nesfârșit. Surorile mele mai mari depănau cordelele, făceau gheme uriașe.

Eram și eu bun la depănat. Îmi ieșeau gheme perfect sferice, tari, și eram lăudat pentru asta. Primeam și câte un păhăruț de vin, obicei care mi-a dăunat ulterior.

Îmi amintesc cât am plâns când a intrat la foarfece o cămășuță de-a mea. Era veche, flendurită, dar tot îmi părea rău s-o văd tăiată și amestecată între cordele. Zbieretele mele stricau toată veselia clăcii. Ca sa mă împace, mama mi-a făcut un ghemuleț numai din cămășuța mea și mi l-a dat, doar-doar oi tăcea din gură. Mi-a făcut și o recomandare, pe un ton aspru, în auzul tuturor, și anume să mi-l bag în cur. Cred că de atunci am început să nu mai urmez sfaturile mamei. Am păstrat ghemulețul în afara trupului meu plăpând, de copil, dar nu foarte departe, și l-am aruncat mai apoi, când m-am plictisit de el, ori l-am schimbat pe niște bumbi, nu mai știu.

Într-o seară de clacă se făcea și câte o căruță de gheme, dacă veneau multe femei la treabă și nu exagerau cu vinul. Ghemele mergeau apoi la baba Buduroaia, care avea război și țesea țoluri de cordele.

Am văzut-o odată țesând. Nici când am desfăcut prima oară un computer nu mi s-a părut ceva la fel de complicat ca mașinăria aia din lemn care înhăța suveicile cu cordele, le scuipa printre ițele de urzeală, le întorcea prin spată, le nevedea, iar la capătul celălalt, cordea cu cordea, prindea formă țolul cu o mie de culori, creștea încet o cărare din mâinile bătrânei până în casa mamei.

Niște țoluri au fost tot ce am avut de la mama până acum câțiva ani, când le-am aruncat fiindcă nu mai aveam pe unde să le pun. Nu se mai potriveau nicăieri în casă. În momentul ăsta nu mai am niciun obiect atins de mama, nici măcar un ac. Asta mă face să prețuiesc și mai mult amintirile.

Mi-am amintit toate astea găsind un țolișor de cordele într-un hipermarket. Sentimental cum sunt, pur și simplu nu m-am putut abține și l-am cumpărat. Abia apoi am văzut că era făcut din cordele de blugi. Și, da, era fabricat în China, de bună seamă de un robot care tăia zilnic câte un vapor de cordele adunate din toată lumea, și tot el le depăna.

Am acum un țol care nu-mi folosește la nimic. Nici măcar ca petică pe rana amintirilor. Fiindcă e un țol fără poveste, fără suflet. Robotul a lucrat la turație maximă, scoțând pe bandă țoluri românești din cordele de blugi. A produs în câteva secunde cât femeile în câteva seri de clacă, numai că lui nu i-a cântat nimeni, n-a auzit bârfe, nici rugăciuni, nici râsete, nici n-a văzut lumina lămpii desenând umbre de frumusețe pe chipurile zbârcite ale femeilor, nu i-a lăudat nimeni ghemele, nu i-a spus nimeni nimic, nici măcar să și le bage în cur.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!