Mă așteptam ca Israelul, cu mult lăudata lui armată, cu celebrele lui servicii secrete, să rezolve în câteva zile problema Hamasului din Fâșia Gaza. Dar uite că se canonește acolo de 3 luni (nu întâmplător am ales „canonește”, că se trage cu tunul acolo) și încă n-a terminat treaba și nici nu se întrevede un sfârșit în curând. Dar mai ales mă așteptam ca rezolvarea să fie una precisă, chirurgicală, cum se spune, nu una rusească, de ștergere a Gazei de pe fața pământului (unde se vor întoarce oamenii ăia plecați în bejenie?) și de măcelărire a populației. Dar de ce așa? Nu toți palestinienii sunt teroriști Hamas, nu toți sunt susținători ai teroriștilor.
Din punct de vedere militar, e de înțeles furia distrucitvă a Israelului, fiindcă trebuie să-ți nimicești inamicul, să mergi după el și să-l lovești până te asiguri că nu se mai poate ridica să riposteze nici îndată, nici mai târziu. Așa a spus și Ion Antonescu la proces, când procurorul l-a întrebat de ce, dacă intenția lui a fost să elibereze Basarabia, a dus armata română dincolo de Nistru: pentru că inamicul trebuie anihilat, altfel se ridică și te distruge. Așa îți consolidezi, din punct de vedere militar, victoria. Asta cred că se va întâmpla și acum, Gaza va fi demilitarizată complaet mai devreme sau mai târziu, Israelul nu va mai fi atacat de acolo. Dar ucigând atâția cilvili (cifrele ar fi între 20 și 27 de mii de morți), Israelul nu face decât să-și pună împotrivă, cu și mai multă înverșunare, viitoarele generații. Semințele războiului fără sfârșit erau deja acolo, din când în când răsăreau din solul arid, dar acum Israelul le udă cu sânge. Nu va mai fi niciodată pace sub măslini.
Mă doare inima și de evreii uciși sau capturați de teroriști, mă doare inima și de palestinienii uciși de evrei. Văd cum încet-încet, pe glob, balanța simpatiilor se apleacă înspre palestinieni, peste tot în lume au loc demonstrații în favoarea lor (astăzi, în parlamentul austriac). Mă tem că statele din zonă, arabe sau nu, în frunte cu Iranul, se vor năpusti asupra Israleului când vor vedea că acesta dă semne de oboseală. Fiindcă trebuie să admitem că, oricât ar fi de performantă economia israeliană, aceasta nu poate susține la nesfârșit un război, mai cu seamă unul dus pe mai multe fronturi.
Acolo ticăie declanșatorul unui război mondial. Mă tot întreb în sinea mea, ca simplu pământean, ce ar fi de făcut și nu găsesc nicio soluție, nici măcar fantezistă. Sunt depășit, așa cum și decidenții sunt evident depășiți. Din păcate, și subliniez „păcate”, acolo nu se va întâmpla altceva decât s-a întâmplat mereu când oamenii au avut de rezolvat o problemă esențială: se vor bate ca demenții până când unul dintre combatanți va dispărea sau, vlăguit, va pune genunchiul în pământ, sperând să se poată ridica din nou cândva. Dacă, îngenunchind, nu va fi decapitat. Și dacă nu cumva ambii vor cădea epuizați.
Mă uit la ce se întâmplă în Israel, la Ucraina, care începe să se îndoaie sub apăsarea rusească, la Occidentul care lasă Rusia să-și facă de cap – el, Occidentul democratic, având de numerotat părinții de la 1 la 2 – la China care vrea să înfulece Taiwanul, la toate erupțiile astea care zguduie pământul. Și, pentru prima oară într-o viață deloc ușoară, dar măcar trăită în pace, mă tem. De prea mult sânge, viitorul se întunecă. Iar poezia mea nu ajută la nimic.
2 comments
Mda……din păcate….. 🙁
Da, intr-o viata deloc usoara si uratita de decidenti, pentru prima data, ma tem, simt o amenintare nenumita, i-as spune a raului pur din om, si ma gandesc la versurile lui Paunescu-fiindca nasteti copii, aparati-i luptand,
Doborati monstrii vii, ce de-un veac de vecii…
ce am facut pentru copiii nostri??
ametiti de o istorie ingrata, le-am dat drumul intr-o lume pentru care nu am stiut a-i pregati si pe care am slutit-o, fizic si moral. .