Prietenul meu Dan Lungu, ce surpriză!, candidează pentru Senat.
Am pus afișele lui electorale pe Facebook și pe site-ul meu.
De ce îl susțin pe Dan Lungu?
Am votat la absolut toate alegerile și referendumurile. Nimic nu mi-a scăpat. Mi se lipise ștampila de mâini. Până anul ăsta, la locale, când n-am mai vrut să votez. M-am săturat! Trei sferturi din viața mea am votat mânat de speranța că poate-poate… Și niciodată nu s-a putut. Când vezi că nu-ți intră și nu-ți intră cartea, oricât te-ai străduit, zici pas și iși din joc.
N-am mai vrut să-l votez pe Iliescu ca să nu iasă Vadim, pe Băsescu ca să nu iasă Năstase ori pe buturuga asta de Iohannis, moartea pasiunii, spaima caselor, ca să nu iasă rușinea lumii, Victor Ponta.
N-am mai vrut să votez pentru politicieni cu aparențe de onorabilitate care apoi se aliau în Parlament cu detestabilii și formau împreună o creatură politică ce emana doar duhoare. N-am mai vrut să votez oamenii lui Băsescu doar pentru că și-au acoperit goliciunea cu săgeata liberală. A jalnicului Partid Național Liberal, acest mort viu al istoriei.
M-a umplut scârba de a vedea cum politicienii sar dintr-un partid în altul, cum trec cu nesimțire prin toate ideologiile, de la stânga la dreapta și invers. Ei au dus morala publică atât de jos, încât, cum bine spunea regretatul orator Crin Antonescu, politica noastră a devenit un bordel. Iar ideologiile politice, completez eu, niște biete prostituate pe care bărbații noștri politici le regulează în masive orgii în grup, apoi ies pe la tribune, lupi în blăni de oaie, ca să ne vorbească de smerenie, de cumpătare, de interes național.
M-am săturat să văd nulități patente precum Gabriel Oprea ajungând la cel mai înalt grad al armatei române, în guvern, ca vicepremier (o funcție inventată că să se mai ungă cu untură niște guri flămânde), la titluri academice. Numărătorii de izmene, ca acest general odios, lipitorii de afișe, amantele și tractoriștii cu doctorate au năvălit pe scena politică și joacă de ani de zile cea mai proastă piesă din repertoriul universal. M-am săturat de ei. Le-aș da palme fiecăruia în parte. La propriu, cu ură. Fiindcă palmele simbolice, prin vot, nu-i mai ating. Monștrii au devenit insensibili la pișcătura ștampilei sau la înțepătura condeiului. Să-i ia dracul pe toți!
M-am săturat de scârțâitul paturilor din alcovurile politice. De femeiuștile de 20 și ceva de ani, ori mai coapte, găini bătrâne, competente în fiert cafele, ajunse în parlament sau în guvern prin dormitorul vreunui nabab în călduri, de regulă gras sau bătrân, care-și plătește precaritatea erecțiilor cu funcții grase în statul român.
De hoți m-am săturat. De nesimțiți. De aroganți. De agramați. De popimea politizată. De lași.De filfizonii care vorbesc frumos despre economie la televizor și dau cu bățul în baltă când e să repare o țeavă de la instalația bugetului. De lupii moraliști m-am săturat. De aceleași babe comuniste care toacă mereu și mereu aceleași lozinci uzate pe la dezbateri publice, două surcele ideologice bătute una de alta ca să scoată un sunet acolo, pentru proști.
M-am săturat și de proștii care votează cu cei care le-au furat totul, dar le-au dat și lor ceva, cum îi zvârli câinelui un boț de mămăligă ca să nu moară de foame : un căpețel de autostradă, un ajutor social, un parc la marginea satului, un festival cu mici, un termopan la dispensar, o cișmea la colțul școlii, dar fără apă. Norul prostiei de la talpa țării, acolo unde găsim idioți cu gura mare care nu știu punctele cardinale ori operațiile aritmetice simple, crește tot mai repede și întunecă orizontul. Din această nebuloasă ies monștrii care ne conduc. Jigodiile. Hahalerele. Cațavencii și brânzoveneștii noștri blestemați. De șmecherașii care ne cred proști pe toți m-am săturat, de ce care ne vând aceleași gogoși: că vom face, vom drege, vom lua măsuri. Totul se face la viitor într-o țară fără prezent, care se prăbușește în trecut.
M-am săturat. Orice aș vota, nu se schimbă nimic. Parcă e un blestem. Viața mea a trecut fără schimbări esențiale.
Eram hotărât să nu votez nici acum. Lehamitea e așa de mare, că poate să vină și Hitler, îmi ziceam, nu-mi mai pasă. Am obosit. Îmi iau pisicile, laptopul și mă mut în altă țară.Să vă ia dracul pe toți, de la Dragnea la Iohannnis, de la plagiatorul Ponta la plagiatoarea Kovesi, tocmai spălată public cu limba de o comisie de căcănari, ținută în brațe de toți. Dacă anticorupția dintr-o țară profund coruptă stă numai într-un om, și acela cu mâța-n sac, țara aia nu mai are nicio șansă. Scârbă mare, monșer!
Și când mă hotărâsem să mă predau, să las ștampila jos în fața năvalei primitive, am văzut că Dan Lungu candidează. Ia stai așa, mi-am zis, uite că bate puțină lumină pe sub ușa cotețului. Poate că…
M-am săturat de oamenii noi pe care ni-i tot aduce politica în față. Nu sunt decât aceleași mamifere lălâi, altfel îmbrăcate, sau sugacii lor. Când mai apare câte unul ca Sorin Moisă sau ca Vlad Voiculescu, ca să numesc doi prieteni, îți faci cruce și zici că nu-i adevărat, stai și te uiți la ei cu inima cât un purice, așteptând îngrozit momentul când diluviul de bălegar îi va înghiți. Iar când peste viermuiala fesenisto-liberalo-tehnocrată apare însuși Dan Lungu, prietenul tău bun, lași jos valiza exilului și te întorci frumușel în colcăiala dâmbovițeană, brusc animat de speranță.
A fost o surpriză să-l văd pe Dan Lungu în politică. Îl știam prins până peste cap în obligațiile lui universitare, în cărțile lui, în viața literară a Iașului. Decizia m-a surprins, momentul, nu altceva. El cunoaște bine partea asta a societății. E un sociolog de rangul întâi și, din câte îmi amintesc din tinerețea noastră ieșeană, s-a specializat chiar în politologie. El vede. Analizează. Știe. Nu e unul dintre acei naivi șoareci de bibliotecă aduși cu tam-tam din universitățile occidentale ca să-și rupă dinții în silozurile democrației românești. Nu e nici iepurașul cel vesel și drăgălaș adus în arenă ca să fie călcat în picioare de dinozauri spre amuzamentul plebei din tribune. Nici păpușa jucată pe ațe de șemecheri din spatele cortinei.
Îl știu un ins de o luciditate aproape agasantă. Nu e scriitorul visător, din turnul de fildeș. Puțini cunosc mai bine decât el ce se întâmplă în țărișoara asta. Știe pentru că vine dintr-o familie modestă, a trăit modest și a rămas așa, deși onorurile primite și faima internațională ar fi putut să-i ridice nasul până la stele. Știe pentru că e sociolog și a studiat exact domeniul ăsta, a umblat prin sate, s-a colbăit, a vorbit cu oamenii. Știe pentru că e scriitor, iar un scriitor nu poate crea lumi imaginare fără să simtă intim pulsul lumii reale. Cărțile lui Dan Lungu spun asta. „Raiul găinilor“ sau „Sunt o babă comunistă“ ne arată că știe perfect de unde am plecat, din infernul comunist, iar „Fetița care se juca de-a Dumnezeu“ ne arată că știe perfect unde am ajuns: în iadul (cu toate becurile arse), fără speranță, al unei țări care își azvârle cetățenii peste granițe. Cred că prietenul meu, senatorul Dan Lungu, va ști foarte bine de ce e în Senat. Acolo e locul lui.
Dan Lungu a făcut minuni la Iași de când a preluat conducerea Muzeului Literaturii Române. Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) este opera lui. Dacă nu era el acolo, riguros, îndrăzneț, neobosit, empatic, nu s-ar fi adunat laolaltă atâția oameni care au făcut posibil festivalul. Din modestie, Dan Lungu a vorbit mereu de echipa lui, nu de meritele sale. O fac eu în numele lui, fără să-i cer voie. Pentru că merită. Pentru că îl admir. Pentru că l-aș tăia în bucăți mici dacă aș ști că s-ar regenera, ca într-un scenariu SF. E nevoie de mulți ca el. E un organizator execelent, ba chiar mai mult: un strateg. Îmi amintesc cât de amănunțit a pregătit, acum mulți ani, apariția Club 8, o mișcare care a schimbat fața literară a Iașului. Fiecare pas era planificat. Și mereu îi ieșea ‒ pentru că el făcea să iasă așa ‒ exact cum plănuise. L-am văzut la lucru, cu o mie de mâini și cu sute de ochi, în pregătirea FILIT-ului. N-am înțeles niciodată de unde are atâta energie, atâta răbdare. Inteligența lui în acțiune m-a fascinat mereu.
Ce are el și n-au ceilalți ‒ ca să calchiez un cântec la modă ‒ e viziunea. Guvernarea, la noi, e o agitație sterilă de gospodină pândită de peste gard, o încropeală de la o zi la alta, o continuă peticeală. Fără pic de viziune, fără un plan esențial. Știu, senatorul Dan Lungu nu va fi cel însărcinat să dea o direcție coerentă bărcuței noastre cu fundul spart, dar sunt convins că în jurul lui se vor aduna oameni care vor începe să gândească și să acționeze ca el: precis, documentat, cu țintă.
Să mai zic de știința lui de carte, de umorul lui, de bunul-simț, de farmecul lui irezistibil ca om? De onestitatea lui? Unde găsim toate astea în bâlciul politicii de astăzi? Ia să vedem! La ăla nu, la ăla nu…
Inevitabil, Dan Lungu a trebuit, ca să ajungă în Senat, să intre într-un partid. În USR, sau cum s-o fi chemând. Poate nici n-a intrat și doar e susținut de formațiunea asta, habar n-am. Nici nu mă interesează. Dacă aș putea, l-aș desprinde de orice etichetă politică, dar sunt conștient că de unul singur nu are nicio șansă și înregimentarea politică e nu un compromis, departe de el compromisul, ci o stratagemă, un pas spre țelul lui. Fiindcă sigur are un plan.
Eu merg pe mâna lui Dan Lungu. Și nu pentru că mi-e prieten și aș fi dator, în numele vechii noastre prietenii, să îl susțin. Îl susțin (am pus un banner pe Facebook: iaca mare susținere!) din interes, pentru că îmi face un bine candidând. Îmi mai dă o gură de aer. Mă face să sper. E apariția pe care o așteptam de mult în politică. Nu neg, e la mijloc ceva și mai egosit de-atât: venind ca senator la București, îl voi avea mai aproape măcar pentru patru ani. Dan Lungu e unul dintre acei puțini oameni a căror apropiere te bucură, te inspiră. Oricât de ticălos ai fi, nu poți să nu recunoști asta. Îți pune sângele în mișcare, îți aprinde ideile. Are un magnetism special. El face acele busolei să se miște.
Mi-aș face buletin de Iași numai ca să-l votez acolo, în circumscripția lui. Dar pentru că nu pot, îl susțin din colțul meu de Internet cu mijloacele mele modeste. Trebuie să îmi dau șansa asta: să am în Senat, în sfârșit, un om ca Dan Lungu. Să pot după aceea să-i cer:
‒ Domnule Senator, suntem bolnavi, ni se desprinde țara de pe noi! Faceți ceva!
