Azi e prima zi fără Băsescu. Hă, hă, hă!
Mă trezesc leoarcă de sudoare. Deși Băse nu mai e președinte, soarele continuă să ne chinuie cu temperaturi sahariene. Chiar de la prima oră sunt 28 de grade în casă. Îmi pun un ceai: patru cuburi de gheață în pahar, apoi torn ceai până încep cuburile să plutească. Ce mă răcorește!
Încerc să trăiesc bine. Fiind sâmbătă, mă întind la loc în pat să mai lenevesc un pic. Iau „Levantul” lui Cărtărăscu de pe noptieră. Ani de zile am mizat totul pe o singură carte. M-am luptat cu ea. Cum citeam două versuri, cum mă lua somnul. Însă acum — ce ciudat! — , sar sprinten de la o pagină la alta. Ce mișto e povestea asta! E și cu pirați! Cărtărăscu ăsta chiar e talentat. Păcat că plagiază și el. „Levantul” e plin de versuri de la alți poeți, fără ghilimele. Mă străbate un fior de teamă: oare eu n-oi fi plagiat nimic? Dar mă liniștesc pe loc. Chiar dacă din viteză oi fi agățat în vârful pixului vreo frază de la careva, nu se va afla niciodată. Băse nu mai e președinte, deci nu se mai ocupă nimeni de plagiate. Pun „Levantul” la loc în bibliotecă. Opt ani a stat locul ăla gol. Se vedea urât ca un dinte lipsă din gura unei domnișoare. Observ acum că pe autor îl cheamă, de fapt, Cărtărescu. Nu știu de ce îi tot ziceam cu „ă”. Îmi număr cărțile. Trei sute douăzeci și două. Am avut mult mai multe, dar am tot dus din ele la anticariat. Pentru că oricum nu am mai citit nimic în ultimii opt ani și pentru că aveam nevoie de bani după tăierea salariilor. Situația nu pare să devină mai bună, așa că sigur voi mai vinde cărți. Cred că două sute cincizeci și șase ar încăpea numai bine în bibliotecă. În anul când Băse a fost ales a doua oară am vrut să o înlocuiesc cu un bar. Noroc de fiică-mea, că nu m-a lăsat. Ce m-aș fi făcut fără cărțile mele acum, când simt că mi-a revenit pofta de citit? Caut prin rafturi o carte de Crin Antonăscu, dar nu găsesc niciuna. Poate că nici nu a scris. Omul a intrat de tinerel în politică și s-a ferit de plagiat. Cinste lui! Că așa e la noi: la fel cum numai cine nu muncește nu greșește, numai cine nu scrie nu plagiază.
Dau drumul la televizor. O țigancă împuțită de la Antena 3 prezintă sumarul evenimentelor de aseară, din Parlament, când Băse a fost suspendat. S-a lucrat frumos, legal, ca la carte. Ca la Constituție. Dar când mă mut la B1 TV, un găozar spune că, dimpotrivă, totul a fost curat neconstituțional. Dau repede când la Antena 3, când la B1. Constituțional — neconstituțional. Ce bine — ce nasol! Bucurie în Piața Universității — proteste în Piața Victoriei. O izbândă a democrației — o lovitură de stat. Același fapt are două fețe. De ani de zile primesc din presă micul dejun informațional ars pe-o parte, crud pe cealaltă. Sunt obișnuit. Adevărul nu e la mijloc, ci pur și simplu nu mai există sau nimeni nu mai știe pe unde naiba e. Mă joc cu telecomanda, dau repede de la Antenă la B1 și înapoi. Mă simt ca în copilărie, când un băiat a adus în clasă un joc incitant. Erau două foițe de hârtie. Pe una era desenată o femeie îmbrăcată, pe cealaltă aceeași femeie, dar dezbrăcată. Înfășuram o foiță pe creion și mișcam repede creionul într-o parte și-n alta. Femeia se dezbrăca și se îmbrăca la loc cu viteza cu care mișcam creionul. Multe creioane am tocit așa. Era doar o iluzie. Adevărata femeie era cu totul altceva și era în altă parte. Acum, butonând telecomanda, am din nou senzația că mă joc cu creionul și că nu mă voi alege decât cu o erecție amăgitoare, urmată de un gust amar. ‘Ți-ai dreacu’ de ziariști și ziarizde, tonomate pe euro! Poate nu sunteți chiar o amenințare la adresa siguranței naționale, dar sigur sunteți un pericol pentru sănătatea mintală a românilor. Jucați alba-neagra cu mintea românilor! Enervat, dau pe Discovery. E un documentar mișto, tot politic în esență, ceva despre cum peștele cel mare îl mănâncă pe cel mic. La televizorul meu nu mai urmează nimic după Discovery Channel. Am lăsat locul liber pentru Sulaina Cianăl, despre care am tot auzit că se lansează, dar nimic. Mai aștept, poate își face Crin televiziune, ca să nu mai tot umble cu mâna întinsă pe la Voiculescu.
Românii! Nu-mi dau seama exact de când a început să-mi placă să folosesc cuvântul ăsta cu toată familia lui: românii, românilor, românesc… Sunt și eu român. Și românilor le place să mănânce ceva de dimineață. Unii o broască, alții o omletă. Gata cu leneveala, trebuie să-mi fac ceva de potol. E deja zece. Oare Crin s-o fi trezit? Dar cum să trăiești bine cu frigiderul gol? Mă întorc la popor, la magazinul din colț. Îmi iau niște ouă. Vânzătoarea mi le numără. Vinde ouăle la preț de pepită. În loc să protestez, adopt soluția imorală: îmi iau punguța și plec fără un cuvânt, ca un laș. „Las’ că te dau eu în gât la Protecția Consumatorului!”, o ameninț în gând.
Cum ajung în casă, o și reclam pe nenorocită. Nici nu-i pot spune altfel. De câțiva ani încoace, pentru mine nu mai există oameni neutri, oameni pur și simplu. Sunt ori amici, ori niște nenorociți. Ori cu mine, ori împotriva mea. De la Agenția de Protecție a Consumatorului sunt anunțat că va veni imediat un inspector să verifice reclamația. Cum pun receptorul jos, țârrrrr!, sună telefonul. O voce mă amenință să nu mai fac reclamații. Să fac ciocu’ mic, că mă ia dracu’. E aceeași voce care intervenea de obicei în convorbirile mele telefonice. Chiar aseară, în timp ce vorbeam cu amanta la telefon, a intrat peste noi, pe fir, și ne-a chemat la proteste în Piața Victoriei. Văd că acum, de când nu mai e Băse la putere, telefonul îmi este ascultat în continuare, dar măcar nu se mai bagă nimeni în vorbă. Tot e ceva.
Inspectorul sună la ușă cam în juma’ de oră. I-am lăsat adresa la Agenție. Cum intră în casă, dă cu ochii de Elena Udrea. I-am lipit posterele peste tot. Când veneau controale de la lumină, de la gaze, babele de la asociație să-mi verifice contoarele ori fetele alea cu recensământul, Elena Udrea mă scotea din încurcătură. Numai când o vedeau la mine pe perete, toți își cereau scuze și dispăreau. Când intră, inspectorul de la Protecția Consumatorului îmi face semn cu ochiul, complice, și mă sfătuiește să ascund posterele. Să le păstrez, că nu se știe ce se întâmplă la referendumul de demitere a președintelui. Dacă românii îl votează iar pe Băsescu? N-ar fi prima oară. Mă anunță speriat și aproape tremurând de enervare că nu i-a putut face nimic vânzătoarei. E șefa mafiei personale a patronului. Iar patronul e cineva sus-pus în PSD, unul băgat și în politică și în afaceri — dacă există cumva vreo deosebire între astea două. Și cică ouăle le aduce direct de la Adrian Năstase, de la ferma din Cornu. Inspectorul mă imploră să-mi retrag plângerea, că altfel îl bag în bucluc, rămâne pe drumuri. Se așteaptă ca, odată cu schimbarea puterii, să fie zburat și el din funcție. Nici portarul nu scapă. Dar, cine știe? — dacă se poartă frumos… dacă nu deranjează pe nimeni… poate va fi reevaluat. Ca un român milos ce sunt, semnez că motivul reclamației mele a fost înlăturat. La plecare, omul mă întreabă în șoaptă ce grad am. Păi de ce? Ca să știm cine pe cine salută. El, cică, e colonel. Proaspăt. L-a ridicat Oprea în grad, pe șestache, după ce i-a împușcat cu amenzi babane pe niște sponsori ai USL-ului la alegerile locale. Zic și eu la mișto că sunt colonel cu patru stele, na!, adică mai tare ca el. Impresionat, inspectorul mă salută din ușă cu o mișcare ridicolă, de om beat. Se vede că n-a făcut armata.
Îmi fac o omletă. Pun și ceapă. N-o sparg țărănește. N-o lovesc nici în piept cu pumnul, nici pe coajă cu latul palmei. O tai feliuțe. Bune ouăle astea ale lui Nastase! Găinile alea or fi ținute numai cu hrană ecologică. Dacă m-aș lua după DNA, n-ar fi mare lucru ca în loc de iarbă să ciugulească dolari tocați în fâșii subțiri. Dar Năstase? Ce-o fi mâncând el acolo, la Rahova? Nu i se scurge mâncarea prin rana de la gât? Mănâncă numai cu paiul? Bună omleta mea! Poate un pic cam sărată. La ultimele alegeri prezidențiale, când am aflat că mogulii vor să ia sarea și Poșta, mi-am umplut dulapurile cu sare și sertarele cu timbre. Pe unde mă întorc prin bucătărie, dau numai peste sare. În mod automat am început să scap mai multă în mâncare. Asta mi-a cam cauzat la inimă. La ultimul control medical am văzut, cu spaimă, cât de dăunătoare sănătății pot fi campaniile electorale. Ca să nu mai spun că am mereu tentația de a pune timbre și pe SMS-uri.
Mă bag puțin pe Facebook. Nu prea foloseam rețeaua asta până și-a făcut Eba cont. Dar de când a devenit europarlamentar, urmăresc cu atenție tot ce postează. Vreau să aflu, ca un bun tată ce sunt, cum să-mi propulsez fiica într-o funcție importantă. Dar degeaba citesc de ani de zile prostiile Ebei. Fiica mea refuză cu îndârjire să se adapteze modelului pentru simplul motiv că nu suportă să vorbește cu agramaticalități. Ea crede în continuare că poate să aibă succesuri bazându-se doar pe forțele și pe priceperea ei. Biata copilă, n-a învățat nimic din acești opt ani! N-a vrut să se facă nici chelner, nici tinichigiu. Și s-a încăpățânat să nu plece din țară.
Pe 7 iulie, prima zi fără Băsescu, șapte amici din lista mea de Facebook își sărbătoresc ziua de naștere. Doi sunt ziariștii Peter Sragher și George Damian. Măcar lor ar trebui să le scriu un mesaj de felicitare. Dar n-o fac. Ca să le spune ce? Să creadă că sunt mai buni decât mine? Întâi să declare public că nu au plagiat niciodată și după aia mai vedem noi. Oricum, nu-i cunosc personal. Doar după mapa profesională. Pe ceilalți cinci nici atât nu-i știu. Or fi niște puiuți de comuniști care s-au infiltrat în lista mea ca să mă sâcâie cu întrebări tendențioase. E drept, n-au făcut-o niciodată până acum, dar de la români poți să te aștepți la orice. Chiar să-l voteze a patra oară pe Băsescu. În ultimul timp am devenit extrem de circumspect. Mă tem și că umbra mea ar putea să-mi pună piedică.
E sâmbătă. Nu era zi de întâlnire cu Băsescu în Piața Universității?
Primesc un e-mail anonim. Sunt acte din dosarul de urmărire penală al lui Andrei Marga, aflat în lucru la DNA. Transcrieri de convorbiri telefonice interceptate. Dovezi că ministrul de externe a complotat cu Ponta să nu-l lase pe Băsescu la Bruxelles. Ce s-ar mai fi plimbat singur printre premieri! Mai e și un filmuleț cam neclar, tras prin gaura cheii, în care se vede ca prin ceață cum niște indivizi rup de zor file dintr-o carte. După conturul feței, cel din capul mesei pare să fie Liviu Pop, fostul ministru interimar al Educației. Filmulețul e scurt, cam patru secunde. Nu se înțelege nimic. Dar calculând durata, numărul de umbre umane și viteza de 50 de kilometri pe oră a mâinilor, rezultă că misterioasa comisie face să dispară 85 de pagini dintr-o teză de doctorat de 306 sau 307 pagini — nu se vede prea bine din cauza unui pixel albastru. N-am ce face cu mailul ăsta, eu scriu reportaje, nu investigații. Dar nu-l arunc la gunoi, îl păstrez într-un folder special. Măcar atât am învățat și eu în epoca Băsescu: că e bine să ai la mână un dosar despre cineva, despre oricine. Nu contează că are sau n-are vreo probă clară. Nimeni nu e interesat de adevăr, ci de scandal. Important e să-l arunci în public la momentul potrivit.
Ies la o baie de mulțime la hypermarket. Îmi cumpăr două salate mari, românești, și multă apă minerală. Palmez din rafturi câteva corăbii și vaporașe de jucărie. Le rup etichetele și le ascund în chiloți. O mică flotă pe care, în drum spre casă, i-o vând pe nimic unui bișnițar. Îl știu de ani de zile. Tot cartierul îl știe
ca pe un cal breaz cu dinți de aur. Am încercat să mă apropii mai mult de el, am vrut chiar să-i botez un copil, dar m-a refuzat, a zis că are nași de fală, cu valoare, nu amărâți ca mine cu rate la bancă și cu datorii pe la prieteni. Mai cumpăr câte ceva, mă plimb cu căruciorul aiurea prin magazin ca să mă vădă cât mai multă lume. La sfârșit, pentru că sunt ziarist, îmi ofer o cafea. În magazin este un automat de lustruit pantofii. Bagi fisa și niște perii zbârnâie, fac un luciu de-ți vezi fața. E ieftin și eficient. Însă eu prefer să-i plătesc mai mult lustragiului de la poartă. E mic și rotunjor, vorbăreț nevoie mare. Îmi place să-mi facă el pantofii și eu să-l privesc de sus drept în coaja de portocală a cheliei. Dacă îi reproșez că a rămas un singur fir de praf, chiar dacă n-a rămas, el ia totul de la capăt supus și fără odihnă. Recunosc că asta mă face să mă simt puternic. Parcă m-aș hrăni cu umilința lui.
În holul blocului e iar tărăboi. De câțiva ani de zile, în fiecare sâmbătă e ședința la asociația de proprietari. Nu reușim nicicum să cădem de acord asupra unui lucru simplu: ne punem sau nu ne punem interfon la intrare? Președintele asociației și contabilul se bat cap în cap ca niște berbeci. Fiecare fură susținători de la celălalt promițându-le cote mai mici la cheltuielile comune sau șantajându-i cu fel de fel de intimități casnice. Că toată lumea ascultă pe toată lumea cu borcanul la perete, fiecare știe câte ceva despre celălalt: când se ceartă cu nevasta, când își bate copilul, ce apucături sexuale are, ce mănâncă, ce aruncă la gunoi. Zâzania dintre capii blocului s-a răspândit ca un gaz toxic la fiecare etaj, ne-a cuprins pe toți. Ne dușmănim și aproape că nu mai știm de ce. Azi, nu știu cum a făcut contabilul de și-a atras mai multe voturi și l-a dat jos pe președinte. Îl scot cu greu din mâinile oamenilor care vor să-l scarmene pentru comisioanele pe care și le-a tras din contracte cât a fost șef de bloc. Dar nu înainte de a da și eu un șut, la înghesuială, fiindcă am căpătat obiceiul de a da în cei căzuți. Știu că nu e frumos. Dar când toată lumea face asta de ani de zile în jurul tău, de sus și până jos, îți intră în reflex. Și, vorba lui Băsescu, găsești mijloace să-ți liniștești conștiința. La ieșire, învinsul strigă către locatarii furioși: „Să aveți grijă de bloc și de oamenii lui!”.
În casă e bine, e răcoare. Am cumpărat-o cu credit „Prima casă” sub Emil Boc, o voi pierde sub Ponta, dacă mai scade mult leul. Mă așez la calculator să scriu niște notițe despre prima zi fără Băsescu. Atent, să nu plagiez nimic. Scriu, scriu. Și deodată îmi dau seama că, de fapt, nu e deloc o zi fără Băsescu, că Băsescu e peste tot și că va mai fi mulți ani de acum înainte.
***
