Se zice despre tine că exiști
în cartierul Dristor, din Bucale,
și că în anii ăștia foarte triști
bei numai sucuri. Musai naturale.
Răuvoitorii spun că nu ai țâțe,
văzându-te ades la magazinul
unde se vinde hrană pentru mâțe,
motanului de-acasă să-i faci plinul,
că ți-ai vopsit pe unghie, cu negru,
păianjen crăcănat, peste noițe
(inadmisibil la un om integru)
și că mai ai un car de alte fițe:
ai patimă la celulare mini,
la blugi, bijuterii, încălțăminte –
probabil porți destul de rar bikini,
dar permanent ai ciungă pe un dinte.
Scandalului îi cauți des sămânța,
ai de-mpărțit mereu ceva cu mama…
în Cimitirul vesel din Săpânța
nu-i mai haios, din câte îmi dau seama…
Și se găsesc în papură de-a noduri,
de nu le-ar număra niciun contabil,
nici hackerii ce sparg întruna coduri…
Așa bârfește unii. Con-dam-na-bil!
Admiratorii (cum sunt eu, de pildă,
care ți-aș sta alăturea cum, poate,
Siegfried stătea lângă a lui Crimhildă)
resping aceste calomnii sfruntate.
Ar trebui luați toți bârfitorii
din Bucureștiul ăsta, cu de-a sila,
și ori băgați la bezna închisorii,
ori duși, să-i calce trenul, la Chitila.
Nu știu cum poate gura lor emite
asemenea mizerie, ca voma…
sunt mai catolici dânșii, pasămite,
decât e însuși Papa de la Roma.
Admiratorii, cum spuneam în strofa
a șaptea din prezenta odă,
susțin global că tu ai stofa
adevărată – chiar și fără sodă.
În primul rând, ești proaspătă ca pita
de-o scoți fierbinte și-apoi mături vatra:
doar douăzeci de ani! Numai atâta!
De două ori cât țâncii dintr-a patra!
Însă din surse sigure se știe
că-n trupul ăla cum e păpădia
e-un suflet care, dac-ar fi să fie,
n-ar încăpea în ditamai Rusia.
Un ziarist, utilizându-și flerul,
precum și zestrea rară de sub tâmplă,
a scris pe net: „Inundă cartierul
fata, când plânge”. Și se cam întâmplă…
E incredibil ochii cât pot plânge,
cei mai frumoși din Estul sovietic…
„O lacrimă-i cam cât un kil de sânge”,
a scris același ziarist frenetic.
Se-aude că te duci prin discoteci:
că ți-ai creat un look indispensabil
acestui gen de chefuri cu zevzeci –
literalmente indimenticabil.
Oricare tip, în atmosfera disco,
zărindu-te-n lumini, ar spune: „Zău,
îmi bag picioru-n tine, San Francisco,
dansez pân’ la moarte-n Herăstrău”.
Vai, ce apetisantă-i fetișcana,
îți vine s-o mănânci, nu-ți trebe apă,
cum ardeleanul își mănâncă slana
scoțând cu pumnul inima din ceapă.
Se uită într-un fel de te omoară,
parc-ar sări din somnu-i o statuie
atinsă de un înger, într-o seară,
parcă te-ar invita să intri-n U.E.
Mai ține-ți ochii, domnișoară, nu ți-i
tot arăta în faza delirantă;
unii scriu versuri, alții au poluții.
Rar câte unul care are-o poantă.
La calități, să nu uităm acilea
atât de calda dragoste de mâți:
e drept că-n cartea doctorului Filea
nu scrie despre tine c-ai avea. Și câți.
Nenumărate zvonuri pozitive
se pun pe seama ta, o, mama mia,
se zice că deții dispozitive
ce nu se mai există-n România,
ceva ce face omul să se-apuce
să moară câte-un pic, dacă te vede,
n-apucă să se scoale, să îmbuce,
și-i gata mort. Și ce frumos îi șede!
Și cică ai un obicei ciudat:
te duci la BCU să-ți faci conspecte
în perspectiva unui referat
care tratează oarece aspecte.
Se-aude că pe-aici, prin Univers,
e-un domn discret care-a făcut demersuri
să te sărute-odată. Nu i-a mers.
Drept pentru care-ți scrie-aceste versuri.
