Există oameni care răspândesc ură prin tot ce scriu pe Internet. Cred că tastele lor poartă răni. Sunt canalizați într-o singură direcție și practic devin prizonierii răului din ei. Nu știu ce i-ar mai putea elibera.
De fapt, oamenii ăștia sunt profund nefericiți și cred că ura lor poate clinti ceva din lumea asta. Se simt neiubiți sau sunt pur și simplu incapabili să simtă iubirea chiar și atunci când o primesc în dar… și atunci urăsc, urăsc cu patimă, se afundă în propriul ocean de ură, de răutate. Nici nu-și dau seama cât de superfluă este ura lor, oricum ar exprima-o. Iar tu, dacă îi întâlnești, te salvezi depărtându-te de ei.
Dar mai există și oameni ca Viorel Ilișoi. Care mângâie cu scrisul lor, fac să vibreze inima cititorului, să scânteieze mintea. O mare de blândețe simți că te cuprinde, un val cald te-nfioară și te predai mutește emoțiilor de tot felul. Îți aduci aminte de bunici, de ce ai auzit de la ei, de ceea ce ai citit, de tot ce te-a făcut mai bun în viața asta. Și mai rațional. Imagini șterse prind iarăși contur, voci stinse demult renasc și amintiri ce par îngropate în trecut îți bat la poarta sufletului, pătrund și te cotropesc cu o forță de nestăvilit. Personajele domnului Ilișoi se contopesc cu cele din memoria ta, devin personajele tale, simți că pășești pe urmele autorului, când povestește ceva, simți cum decorul devine un înveliș intim, protejându-te de urâtul dimprejur.
Oamenii de stiință afirmă că schimbările fizice și procesarea mentală sunt necesare pentru a experimenta pe deplin emoțiile, iar cortexul este partea din creier care controlează gândurile conștiente; este locul din care experimentăm gândirea și simțirea. Și eu cred că emoția, sentimentele noastre izvorăsc din unica entitate pe care o purtăm la nordul ființei noastre pentru că orice emoție am purtat, intensitatea si durata ei s-au analizat, dezbătut, negociat spre sedimentare sau pulverizare acolo, sus.
De aceea se și trăiesc emoțiile diferit, țin de educația dobândită perpetuu, de evoluție, de bagajul pe care îl adunăm în anii de formare și care se stochează exclusiv în lobii ăia frontali sau în orice altă parte a cutiei craniene. Emoțiile tinereții pot rezona diferit la maturitate, de unde și exclamația des repetată: „Ce imatură eram!”.
Cel mai trist este când oamenii evoluează spre emoții mediocre, neînsemnate, când le alungă și învață să trăiască pe stand-by emoțional. Rămân așteptarea unei emoții intense până se obișnuiesc cu absența ei. Sau, cine știe, poate așteptarea se face meritată. Sau își trăiesc viața fără, judecând că trăiesc pentru rațiune și că simțirea nu face parte din aceasta. Dar eu cred cu tărie că viața trebuie trăită cu simțire rațională sau rațiune simțitoare, cu emoții mici și multe și că o emoție cotropitoare nu poate fi decât un rezultat al acestui antrenament.
Pentru mine, domnul Ilișoi este emoție. Îi sorb fiecare cuvânt și mă absorb în ele, în cuvintele lui, pentru că sunt leac, evadare.
