Există și români care nu au o bormașină în casă. Îi întâlnești în magazinele de bormașini căutând să cumpere una.
Până de curând m-am numărat și eu printre cei fără bormașină. Am intrat în rândul lumii când a stat la mine un nepot de la țară, câteva luni, până și-a dat el seama că nu prea sunt locuri la munci agricole în București. Binecrescut, cum sunt oamenii de pe acolo, ca să nu vină cu mâna goală, mi-a adus o bormașină. Zicea că toți țăranii au început să-și vândă drujbele cumpărate când era moda drujbelor și își iau acum, în loc, bormașini.
Aș fi rămas singurul fără bormașină din tot blocul și poate și din tot cartierul. Toți vecinii mei au bormașină. Chiar și bătrânica de deasupra. Una mai micuță, după puterile ei; scoate un bâzâit tare delicat. Și toți găsesc mereu ceva de găurit prin casă. La început, am urlat de indignare, am bătut în calorifer, am sunat la uși, însă degeaba. Am ripostat cu muzică simfonică, dar n-am reușit decât să-i întărât și mai rău. De câteva ori am sunat la poliție să-mi reclam vecinii perforatori, dar bormașinile zbârnâiau așa de tare, că polițiștii nu înțelegeau nimic din ce spuneam. A trebuit să mă las păgubaș. Acum îmi pun vată în urechi și îmi văd liniștit de treabă. Am destule momente de liniște ca să-mi înregistrez momentele și spițele când vecinii se întrerup din găurit ca să schimbe burghiele, n-am de ce să mă plâng.
De câțiva ani, de când a apărut isteria, tot am auzit bormașini găurind pereți pe la toate blocurile pe unde am stat. Și până la urmă m-am obișnuit cu ele, chiar devin puțin nervos dacă nu le aud. Și atunci, indiferent de oră, scot bormașina de la nepotu-meu, îmi administrez câteva zbârnâieli și pe loc mă liniștesc.
M-am întrebat mereu ce demon al găurilor îi bântuie pe toți oamenii aceștia care nu se mai opresc din sfredelit. Am umblat prin magazinele de bormașini, am intrat în vorbă cu vânzătorii, cu muncitorii care lucrau cu bormașini prin oraș, m-am oprit pe sub balcoane și am ascultat bormașini până am început să visez bormașini și burghie, dar tot n-am găsit răspunsul. M-a lămurit vecinul meu, Ieremia, un găuritor infatigabil. Altfel, e un om de treabă, m-a și avertizat să nu mai dorm la perete, nici nu știi cum îl fură pasiunea și scapă burghiul partea astălaltă, la mine.
L-am întâlnit la un mare magazin de bormașini. Tocmai își mai cumpărase una, să aibă patru, să-i dea și copilului, să fie acolo. Mă rog, nu e el singurul de pe scară care nu-și plătește întreținerea pentru că dă banii pe bormașini. L-am întrebat ce tot are de găurit atâta prin casă. Și mi-a răspuns zâmbind: “Păi e casa mea!” Și iar a zâmbit. Într-un fel irezistibil și elocvent.
Deci asta era! Am înțeles pe loc, din privirea lui. După ce ai dobândit într-un fel sau altul o casă, casa ta, proprietatea ta, nu mai poți face nimic cu ea, decât ori să o vinzi, ori să îi dai găuri. Găuritul cu bormașina e cea mai populară formă de manifestare a proprietății. Eu, dacă stau cu chirie, nu pot să ma apuc de găurit pereții, proprietarul nu-mi dă voie să bat niciun cui. Trebuie să pătrez casa așa cum am luat-o în primire. Dar nu mă oprește nimeni să scot bormașina și așa, în dorul proprietății, să mă prefac și eu că dau găuri în pereți, cam în felul în care plutonierul de la postul de poliție de la mine din sat umbla prin casă în uniformă de colonel.
(22 octombrie 2008)
4 comments
In viata fiecarui om exista un inceput. Sau mai multe… Ceausescu a inceput a fi dupa moartea lui Gheorghiu Dej. Am fost la inmormintare, la pomana nu mai tin minte, eram prea mic. Iliescu, dupa ce l-a impuscat pe Ceausescu. Antonescu n-a
avut norocul predecesorilor, si nici Basescu ghinionul lor! Dar timpul nu-i trecut… In cazul meu, probabil unic, n-a mai trebuit sa moara nimeni! A fost destul sa citesc, din pura intimplare, in ,,Cotidianul’,’ aceasta schita. Sau filmulet. De atunci nimic nu a mai fost, si nu va mai fi, la fel. Cel putin nu pentru mine.
Nenea Iancu fiind acasă , mai ales în Bucureşti , şi postum- este explicabilă recidivarea momentelor. Pardon , MONUMENTELOR sale! Chiar şi sub formă de bormaşină!
Cu prietenie şi uimire,
Costel Zăgan
Costel, de ce: „cu uimire”?
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.