Trupul mi-l acoperă cu părul
tău cel negru ca neadevărul:
ochii mei întunecați să vadă
strălucirea neagră din zăpadă,
nobila, îndoliata spumă
din șuvoiul laptelui de mumă,
tremurul ciudat al indecisei
bezne din petalele narcisei.
Trupul învelește-mi-l cu părul
tău cel negru ca neadevărul
ca-ntr-un giulgiu negru de mătase.
Întunericul să-mi intre-n oase ‒
sângele cel negru al țărânii
se va ridica apoi în coaja pânii.
Sub năvala părului, cernită,
moartea mă va duce în ispită
și-i voi închina cu bucurie
trupu-n care-au stat încă o mie.
Cine ești cu-adevărat și cine
a lăsat atâta moarte-n tine?
