Să vină pensiile speciale!

Mă gândesc la gunoierul care a golit dimineață tomberoanele din fața blocului.

M-a trezit motanul, pe la cinci și ceva, ca să-l hrănesc. Așteptând să se încălzească mâncarea scoasă de la frigider, mă uitam pe geam la omul care îmi căra gunoiul. Inclusiv șervețelele de unică folosință, cele în care am strănutat și pe care apoi le-am aruncat la coș, așa cum ne învață autoritățile și epidemiologii în aceste vremuri de molimă. Oare nu l-am infectat și pe el în caz că aș fi purtătorul acestui nenorocit de virus?

Pericolul îl pândește în fiecare clipă, într-o zi de muncă, nu doar de la șervețelele mele. Tot ce aruncăm la gunoi poate să aibă Covid-19 pe suprafețe, dacă suntem infectați. Mănușile nu-l protejează. Sunt găurite. Și concepute, oricum, să-i apere mâinile de lovituri, de tăieturi, nu de viruși. Iar mască nu poartă. Poate e inconștient, poate chiar n-are, că nu i s-a dat. Cine să se intereseze de sănătatea unui biet gunoier?

Pe bietul om, hamalul mizeriei din existența noastră ultracosmetizată, nu l-a trezit motanul să-l trimită la treabă, ci a sărit din somn la alarma nemiloasă a ceasului, așa cum face în fiecare zi, pentru că asta e munca lui, pentru asta e plătit. Și e plătit – mai bine sau mai prost – pentru că munca lui e atât de importantă pentru noi.

Când mă întreb retoric ce ne-am face fără gunoieri, mai ales în momentele astea, mă gândesc la agonia orașului Napoli, în toamna lui 2008, sufocat sub mormane de gunoaie din care țâșneau cârduri de șobolani. În hotelul șic în care stăteam, din Piața Garibaldi, venea un miros insuportabil de canal. A trebuit, îmi amintesc, să intervină armata ca să elibereze orașul de sub asediul gunoiului și al șobolănimii. Puțin după călătoria în Napoli, odată întors în țară, am scris un reportaj despre gunoierii din București ca să arăt cât de importantă e munca lor.

Gunoierii noștri, mă gândeam, ar merita să primească un spor de 500 de euro la salariu, cât ține pandemia, pentru că în fiecare zi își riscă viața pentru noi, manipulând eroic reziduurile, tot ce e mai murdar și mai periculos în viața noastră. Iar dacă ar muri din cauză că s-au infectat la muncă, poate n-ar fi rău ca urmașii lor să primească o pensie specială, așa cum au primit urmașii celor căzuți la Revoluție (indiferent dacă au murit luptând cu nu se știe cine sau împușcați întâmplător în timp ce se duceau să-și viziteze neamurile).

Dar brutarii? Ce ne-am face fără brutari? Rămași fără pâine în case, am începe să mâncăm varul de pe pereți. Ei, niște oameni simpli, trăind într-un anonimat nedrept, se scoală cu noaptea în cap, merg la brutărie cu autobuzele comunitare și nu le garantează nimeni că nu se infectează pe drum. Că, la serviciu, nu iau unii de la alții virusul. Merită și ei 500 de euro peste salariu fiindcă fără munca lor viața noastră ar fi nu imposibilă, să nu exagerăm, dar cu siguranță teribil de grea.

Am văzut într-un documentar cât de respectați sunt bucătarii de pe portavioane. În comunitatea aceea militar-marinărească, izolată pe o insulă de metal, masa este un moment important al zilei. Moralul trupei trece și prin polonicul bucătarilor. Când noi, închiși în case, nu mai avem multe bucurii pe lângă aceea a mesei cu toată familia, în sfârșit reunită, gândurile noastre ar trebui să se îndrepte pline de recunoștință și către acești truditori care se expun curajos ca să avem pâine pe masă.

Brutarii nu sunt nemuritori. Dacă vreunul dintre ei ar cădea răpus de coronavirus, ar fi cinstit să se instituie o pensie de urmaș pentru copiii lor.

Polițiștii nu sunt nici ei supraoameni. Cu niște cârpișoare la gură, nu sunt deloc apărați de insidiosul virus chinezesc. Fără polițiști, ar fi haos în țară în aceste zile. Dacă e adevărat că izolarea noastră poate încetini epidemia sau chiar să o suprime, atunci polițiștii au un rol covârșitor în salvarea noastră. Nu va trece mult până vom auzi de primele decese din rândul lor.

Ce să mai spunem de armată! Unde e mai greu, armata e trimisă. Și să preia conducerea spitalelor infectate, și să dezinfecteze orașe întregi, și să mențină ordinea în localități căzute în anarhie, ca la Țăndărei. Lungului șir de militari români căzuți pe fronturile din străinătate i se vor adăuga militarii căzuți la datorie în lupta cu inamicul microscopic COVID-19.

Nu știu dacă în pomelnicul morților de coronavirus va apărea și numele vreunei vânzătoare de la alimentară. Probabil nu. Ele sunt ființe fără nume, chiar dacă îl au scris pe ecuson, trăiesc anonim, mor anonim. Nu va titra niciunul dintre jalnicele noastre ziare on line că a murit o vânzătoare de la un chioșc, o casieră de la hipermarket, un încărcător-descărcător de la depozitele engros. Sunt oameni care de dimineață până seara se ating de alți oameni, pun mâna pe produse atinse de alții, pe bani forfotind – la microscop – de tot felul de viruși și de bacterii. Nu va apărea în ziar, dar moartea unora dintre acești eroi anonimi, fără de care lupta cu virusul nu ar fi posibilă, va veni fără îndoială. Și victimele nu vor primi nici măcar un carton de ouă bonus. Și nu va ridica nimeni, peste ani, o statuie reprezentând o vânzătoare în timp ce-și întreabă clientul dacă vrea și punguță.

Fără farmaciști chiar n-am putea duce războiul nostru cu virusul și cu bolile noastre, celelalte, devenite acum și mai periculoase. De câte ori o farmacistă ia din mâna unui bătrânel bancnota mototolită, ruptă dintr-o pensie meschină, poate să ia și boala. N-am văzut, cel puțin în primele zile ale stării de urgență, să se agite patronii lanțurilor de farmacii ca să își protejeze angajații. Pe care îi plătesc prost. Cei mai mulți au, dacă nu știați, salariul minim pe economie, cârpit cu ceva mărunțiș tras din bonusuri pentru vânzarea anumitor produse, plus bonuri de masă. Și de aici, din farmacii, va suna goarna morții în curând.

Mă gândesc și la șoferii de camioane. Cum noi mâncăm mai mult din import, fără ei am ajunge să ne încăierăm pe mâncare – așa cum am văzut că deja s-a întâmplat prin Italia. Și ei sunt expuși. Se scoală de lângă nevestele lor, își lasă copiii acasă și pleacă prin pâcla nevăzută a virusului să aducă mâncare și tot felul de produse ca să putem sta noi în siguranță în casele noastre.

Șoferii de autobuze, vatmanii, taximetriștii… Ei nu sunt eroi ai zilelor noastre bolnave? Și cei care au grijă ca noi să avem internet, lumină, apă. Și cei care donează – cu spectacol sau creștinește, în taină.

Poștașii, minunații poștași care poartă moartea în palme ca să ne țină pe noi aproape când practicăm distanțarea socială. Și curierii. Ne aduc la ușă cărți, pachete, pensii, documente, tot ce ne trebuie. Umblă peste tot ca niște furnici, riscându-și viața pentru a menține mușuroiul viabil.

Toți semenii noștri care nu stau în case ca să putem sta noi în case, la căldurică, toți eroii noștri care înfruntă zilnic glonțul invizibil pentru noi merită, cum zice președintele, un bonus de 500 de euro și pensii speciale pentru ei, dacă supraviețuiesc, sau pentru urmașii lor, dacă Doamne ferește vor muri infectați.

Aud că numai pentru medici s-a propus așa ceva, nu și pentru asistente, infirmiere, brancardieri, laboranți, paznici, toți angajații din spitale.

Să le dăm tuturor pensii speciale. Cum s-au dat și după Revoluție. Pentru merite deosebite și pentru merite mai mici. Pentru o contribuție oarecare. Pentru eroi și pentru urmașii urmașilor lor.

Parlamentarii și președintele, cei care zvârl acum arginții în sus, uită un lucru: că eroismul nu e de vânzare. Dacă totul e pe bani, va învinge coronavirusul. Pentru că el nu așteaptă nicio răsplată, niciun stimulent.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!