Nu știam că se poate călători în timp cu bicicleta. Leta mi-a arătat zilele trecute că se poate; și încă fantastic de ușor. A cotit-o pe după bloc, printre câini, a traversat strada Apusului pe lângă bancomatul BRD, a ținut-o întins pe niște străduțe și deodată m-am trezit în secolul 19. Eram pe bulevardul Anul 1864.
Bulevardul acesta — revăd și acum imaginea — este de fapt o uliță neînchipuit de liniștită, romantică, mărginită de mohor și troscot, cu ochiuri de apă sclipind din loc în loc în lumina blândă a apusului. Patru femei stau pe scăunele la poartă și sporovăiesc. Este exact tabloul idilic din “Groapa” lui Eugen Barbu, cu babe ieșite la porți în mahala și ronțăind cu gingiile morcovi scoși de la nisip, din beci. O pisică și un câine veghează, într-o armonie paradisiacă, grupul de femei. Iată și o mașină Dacia 1100, de mult n-am mai văzut una. Trece alene șontâcăind peste dâmburi și prin făgașe, o cotigește printre bălți și frânează la o palmă de pisica tolănită în mijlocul bulevardului. Pisica nu e învățată cu mașinile, nu se mișcă decât alungată cu pietre. Mașinile mai noi tulbură pacea arhaică a acestui colț de rai din București.
Mai încolo, două fetițe cu role în picioare calcă nesigur prin pietriș, ca niște cocostârci pe cataligele lor șubrede. Le ia destul de mult până ajung așa, clătinându-se, la intersecția cu strada Televiziunii, unde o limbă de asfalt le îngăduie să alunece lin pe patinele lor cu rotile. Acolo, la răscrucea cu asfalt, este limanul civilizației; acolo vin micile pușlamale de pe bulevard să bată mingea, să fure cireșe, să tragă primele fumuri de țigară.
Pe sub oțetarii tunși pășesc doi îndrăgostiți. Sunt trecuți binișor de prima tinerețe și amândoi destul de rotofei; probabil evadează în contemporaneitate, două străzi mai încolo, și mănâncă la fast-food; le stă bine așa, cum merg ei ținându-se de mână și sărutându-se în dreptul fiecărui copac. Din partea cealaltă vin agale un bătrân și o bătrână. Par obosiți, parcă vin din alt timp, după o zi de prășit în dogoarea soarelui.
Pe bulevardul Anul 1864 nu sunt magazine, nici măcar un chioșc, nu vezi vitrine, nu sunt semafoare, nici bancomate, niciun birou. “— Nici canalizare n-avem”, spune zâmbind coana Ionela, care a ieșit să măture în fața porții. ” — Când plouă, mai spune ea, e atât de frumos aici, sclipește apa ca oglinda până în capătul străzii”. Trotuar există doar o bucată de vreo 20 de metri, cât ține curtea unui boier cu vilă la bulevard. În rest, sunt doar niște bucăți de beton de pe care trebuie să sari de la una la alta ca să nu tulburi apa după ploaie. Paznicul de la curtea boierului, ieșit din ghereta lui ca să-și mai desțepenească oasele, își amintește că în urmă cu vreo opt ani un primar a vrut, spre sfârșitul mandatului, să strice frumusețea rustică a bulevardului cu canalizare, cu asfalt și cu autobuz, dar noroc că a fost reales și i-a venit mintea la cap.
Nimeni nu știe de ce ulița aceea se cheamă bulevard. Și nici de ce se cheamă Anul 1864. (“Atunci s-a dat prima lege electorală”, îmi șoptește Leta.) Dacă, Doamne-ferește, primarul Sectorului 6 ar face măcar jumătate din ce a promis în campanie, această minunată stradă din București s-ar numi, firește, Bulevardul Anul 2008.
(8 iulie 2008)
