Scandal în bibliotecă

Fără un motiv anume, într-o zi au început să-mi dispară cărțile din bibliotecă. Nu le fura nimeni, nu dispăreau pur și simplu, ci nu le mai găseam la locul lor în raft. Clasicii stăteau cuminți unde-i puneam, dar contemporanii dispăreau și-i găseam mereu în altă parte. Se foiau prin casă de-mi înnebuniseră și pisicile de-atâta vânzoleală.

Cărțile lui Traian T. Coșovei se strângeau în balcon, unde-mi țineam butoiașul cu palincă.

Pe Fănuș Neagu l-am găsit lat lângă damigeana cu vin, cu „Frumoșii nebuni…“ călare pe „Înger…“.

Buzura s-a ascuns în dulap, între fețele de pernă, atât de tăcute de felul lor.

Un tom de Păunescu își făcuse obiceiul de a se ascunde după calorifer, la căldurică, unde stătea cu filele zburlite, ca un mâț speriat de câine.   Asta se întâmpla imediat după Revoluție, când autorul nu prea mai scotea nasul în lume. Apoi, când poetul a devenit mare politician, găseam întotdeauna cărțile lui la ușă, se băgau mereu în față. Să fie ele primele.

Un Manolescu se pitea în baie, departe de ciufutul Grigurcu, care stătea nemișcat pe raftul de sus, singur, departe de toți. Numai pe Goma îl suporta pe aproape.

Cărămizile lui Breban coborau noaptea din raftul lor, zgomotos, și, cu ocoluri largi pe după fotoliu, se mutau mai lângă Dostoievski.

Virgil Mazilescu, cât era el de mare, fugea ca dracul de tămâie de cărțile lui Cezar Ivănescu și se ascundea speriat sub centrala termică.

Pe Cărtărescu îl țineam pe raftul optzeiciștilor, lângă Iaru, Coșovei, Mureșan. Dar de la o vreme a început să se târască pâș-pâș lângă Homer și Dante, iar în ultimii ani îl găseam dimineața tot pe lângă clasicii moderni, premiați cu Nobel. Când vedea că l-am observat, se retrăgea spăsit lângă Liiceanu.

Pe Eugen Simion l-am surprins cum a sărit vioi de lângă Lovinescu și s-a aciuat lângă opurile lui Ion Iliescu, pe raftul unde mai erau câteva cărți traduse de Darie Novăceanu și câteva de-ale lui Adrian Năstase.

Schițele umoristice ale lui Vosganian au dispărut de tot. Nu le-am mai găsit. S-or fi dus la subsol. În bibliotecă a mai rămas doar „Cartea șoaptelor“, care se mută de colo-colo ca să fie băgată în seamă.

Într-un miez de noapte am surprins eseurile lui Paleologu trecând aristocratic pe lângă zurbagiul Luca Pițu și așezându-se lângă plachetele cu epigrame ale lui Mircea Ionescu-Quintus.

În sfârșit… Ce să spun, nu mai puteam închide un ochi noaptea de forfota cărților, care nici bătute în cuie nu voiau să mai stea unde le pusesem la început.

Crezând că un duh necurat le-a însuflețit, am chemat un preot să sfințească biblioteca. Însă parcă mai rău am făcut. Cum au dat de un pic de agheasmă, cărțile lui Ion Alexandru au luat-o razna. Pe Vadim Tudor l-am găsit strângând între pagini un CD de-al lui Marian Nistor, de la Savoy; Ion Crânguleanu cotrobăia prin coșul de gunoi alături de Ion Brad și Mihai Beniuc; Dan-Silviu Boerescu călărea volumele de debut ale unor poetese neînsemnate; Coșovei – numai în balcon, alungat definitiv de agheasmă; delicatul poet Marko Bela scuipa cu tot tușul edițiilor sale bilingve, româno-maghiare, către articolele lui George Pruteanu; Eugen Simion lăsa pisica să-i lingă titlurile; Dinu Săraru sărea în cap; Dan Petrescu sărea să-l muște cu coperțile pe Alex Ștefănescu, Liviu Antonesei îl consola pe Sorin Antohi, iar Luca Pițu mârâia la toți… Ce balamuc era în mica mea bibliotecă!

Mai târziu, într-un moment de inspirație, mi-am dat seama ce e cu toată agitația aceea. Se manifesta numai la autorii români. Și am început să-i reașez în raft altfel.

L-am pus pe Goma la Goma, singur pe un raft, fără nicio atingere cu ceilalți. Pe Ion Țugui l-am lipit de Carl Sagan, „Șapte ani apocaliptici“ lângă „Creierul lui Broca“, pe George Țărnea l-am așezat aproape de Shakespeare și de Dan Giosu, am despărțit-o pe Ana Blandiana de vulcanicul Cezar Ivănescu, iar pe acesta l-am urcat sus, lângă Marin Preda și Nicolae Labiș. Pe Ion Gheorghe l-am pus lângă Corneliu Vadim Tudor, pe Pavel Coruț lângă George Simenon, iar pe Cioran și Pleșu i-am înghesuit pe raftul cu cărți scrise de parlamentari, multe plagiate sau scrise de alții, ca să aibă și politicienii exemple bune. Ca să nu mai fugă operele politicienilor, am pus pază la marginea raftului niște Havel și Hasek. Peste ei am turnat Eminescu, Bacalbașa, Camil Petrescu. Optzeciștilor le-am dat Țeposu și Mușina. Sub fiecare autor român am pus un clasic al literaturii universale. Și tot așa.

I-am combinat cum m-a dus mintea mai bine. Vânzoleala nocturnă s-a mai potolit. Mai aud uneori volumele din debara hămăind la cele din bibliotecă, pe cele din rafturile de jos mârâind la cele de sus. Mereu au ceva de comentat și unii și alții. Dar măcar nu se mai vântură prin casă și mă pot odihni cât de cât. Nu pot spera la mai mult. Știu că, oricât aș permuta cărțile, liniște totală nu va fi niciodată.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!