Școala nu e loc de joacă

Foarte des am discuții despre învățământ cu profesori, cu studenți și elevi, cu autori de manuale școlare, cu ziariști specializați în acest domeniu, așadar oameni bine plasați în interiorul temei, urmăresc cu interes discuțiile publice, ascultându-i și pe specialiști, și pe părinți, și pe administratorii sistemului. Fac asta din pură curiozitate, e o temă care m-a atras mereu, și pentru că e limpede că de învățământ depinde cam tot ce se întâmplă la nivel major cu noi, cu lumea noastră. Și cu cât mă informez mai bine, cu atât îmi sporesc deruta. Pur și simplu nu mai înțeleg nimic.

Am văzut odată, în copilărie, un cățel încercând să prindă un popândău pe izlaz. Mica sălbăticiune fugea de la o gaura la alta, își ițea mustățile când ici, când colo, iar cățelul alerga nebun în toate părțile, nereușind s-o prindă – sau poate doar se juca, nu știu. Cam așa alergăm și noi acum, ca societate, de la o gaură la alta, pe unde se tot ițesc diverse idei despre cum ar trebui să arate învățământul, și nu apucăm niciuna. Când modelul finlandez, când modelul francez, când învățământ clasic, când modern, când nu mai știu ce și nu mai știu cum. Și nu ne hotărâm odată! Niciun domeniu n-a fost mai chinuit în țara asta, după revoluție, decât învățământul. De la atâtea schimbări, și-a căpătat un statut de provizorat și prin urmare, ca orice lucru provizoriu, a devenit ceva neserios. Minciuna umflată cu pompa, numită „România educată”, a pus capac unui sistem care dădea semne că se sufocă.

Îngrijorarea mea vine de la un fenomen semnalat tot mai des, anume că nivelul general de instrucție a coborât până la mediocritate – și de aici se vede, distopic, drumul abrupt către o lume a idioților. Mediocritatea a preluat conducerea. Nu mă refer la politrucii instruiți în garaje, ajunși în frunte, precum Viorica Dăncilă, Traian Igaș, Mircea Vela, Lucian Bode (tustrei miniștri de Interne) Ionuț-Florin Barbu (actualul ministru al Agriculturii, dacă nu știați, semianalfabet cu doctorat!), Elena Băsescu (Eba, fost europarlamentar), și nici la atâția alții de aceeași croială, căci ascensiunea lor ține de un sistem de promovare prost conceput, și nu strict de eficacitatea învățământului. Mă refer la nivelul general al societății. Suntem tot mai prost instruiți. Avea dreptate Băsescu, iertați-mă că-l citez pe turnător, când spunea că „învățământul românesc scoate tâmpiți pe bandă rulantă”.

Cum s-a ajuns aici? E riscant să spun că materialul nostru biologic s-a degradat, devenind tot mai proști, caz în care nu prea ar mai fi ceva de făcut, dar nu greșesc spunând că vina îi aparține în cea mai mare parte învățământului. Sau, ca să preiau sintagma completă și să întregesc ideea, educației și învățământului. În ultimă instanță, e vina noastră, că doar nu ne-a picat învățământul de sus, ca poruncă pe tabla legilor, ci noi l-am făcut să fie așa.

În noianul de schimbări de esență în învățământ sunt câteva care, ca bătrân cârcotaș ce sunt, mă nemulțumesc. Pe unele nici măcar nu le înțeleg, doar le constat existența și aștept luminare de la cei mai pricepuți.

Prima ar fi, într-o ordine aleatorie, scăderea cantitativă.

Copiii de azi nu învață niciun sfert din ce învățau copiii din, să zicem, vremea mea. Aveam ore de luni dimineața până sâmbătă la amiază, după-amiezele erau și ele pline, căci școala ne chema la lecții suplimentare, la cor, la cenaclu, la sport, la orchestră, la ateliere practice, la diverse cercuri științifice, la „Sanitarii pricepuți”, la ore de circulație rutieră, la brigada artistică, la „Cântarea României”, la lucru manual, la autogospodărire (la cămin aveam fermă zootehnică și grădină de legume), la curățenie, la sala de lectură (aveam lecturi obligatorii!), făceam și munci agricole, se găsea mereu ceva de făcut în afara orelor de clasă și nu ne plângeam că era prea mult, că ni se distrugea copilăria. Și cu tot acest program încărcat, aveam timp și de maidan, și de plimbări, și de miuță și cam de tot ce ne cereau spiritul și nevoile vârstei noastre. N-am auzit pe nimeni zicând la maturitate că nu s-a jucat destul în copilărie.

Și deodată toate astea au devenit corvezi! Nenorocire! Aproape toate activitățile extrașcolare au fost anulate sau reduse drastic, iar mai recent înlocuite cu un ineficient program scos din puțul sec al gândirii, „Școala altfel”. Păi dacă școala se poate face și altfel, de ce n-o facem altfel? Numărul materiilor a fost micșorat. Manualele au ajuns niște fițuici. Orele s-au împuținat. Subit ne îngrijorează coloana vertebrală a elevilor, să nu se deformeze sub greutatea ghiozdanului (când toate manualele ar putea să încapă într-o tabletă purtată lejer în buzunăraș). Să nu stea copilașii prea mult la școală, că obosesc. Să nu învețe din greu, că-i doare capul. Și mai ales să nu învețe ce nu le folosește în viață.

Asta e a doua schimbare care mă nemulțumește. Cine hotărăște, și cu ce puteri divinatorii, ce-i va folosi sau nu unui elev în viața de după școală?

E greu să spui dacă e utilă în viață, pentru toți, capacitatea de a rezolva o ecuație de gradul doi. Sau de a ști geografie, cu toate capitalele recitate pe de rost, când ai Google la îndemână și afli imediat totul. Dar dacă nu-l ai? Ți se termină bateria sau pică netul, te vezi deodată prăbușit în propria ignoranță ca într-o groapă. La ce-i trebuie unui adult să știe istorie? Că noi trăim în prezent, nu în trecut. Anii între care au domnit marii noștri înaintași sunt irelevanți. Deci la o adică, pierzând orientarea în timp, putem să spunem că Ștefan cel Mare a fost contemporan cu Napoleon ori să amestecăm Iluminismul cu Umanismul. Ce contează, la ce ne folosesc astea în viața de zi cu zi?

Se pierde din vedere – și nu-mi explic cum a ajuns să se întâmple asta – că orice lucru învățat nu are cum să fie complet inutil. Rezolvând ecuații, memorând capitale, dezlegând probleme de geometrie, punând ordine și sens în istoria lumii, studiind anatomia și fiziologia regnurilor, elementele chimice și reacțiile lor, mecanica astrelor etc., toate fără o utilitate precisă în viața unui adult care merge zilnic la serviciu și o dată pe an într-un concediu, este antrenat, în cel mai bun mod posibil, creierul copilului. E un beneficiu uriaș al învățăturii aparent inutile. Chiar dacă elevul va uita ulterior toate amănuntele acestor materii, el va rămâne totuși cu un antrenament mental care-l va face capabil să înțeleagă mai clar realitatea în care trăiește, să rezolve mai ușor problemele ivite, să se orienteze și să se adapteze mai bine într-o lume aflată în permanentă, galopantă schimbare. Pur și simplu, chiar fără să mai știe capitalele pe de rost, ca în școală, acel adult va fi mai deștept, mai flexibil, mai apt să răspundă unor solicitări, să judece anumite situații (de exemplu, orientarea la vot). Va învăța cum să gândească, lepădându-se ulterior de instrumentele învățării. Tot așa cum un sportiv, după ce-și construiește un corp frumos în sală, nu cară tot timpul greutățile cu el. De asemenea, dacă tot am ajuns la comparația asta, un sportiv care se încumetă să lupte cu halterele cele mai grele, învățând cu asta și ceva despre gravitație, cred că va arăta altfel, fizic și mental, decât unul care de la început s-a jucat doar cu niște gantere minuscule, hâța-fâța, în timp ce asculta muzică în căști.

Mămicile, mămicuțele, vai de sufletul lor, se plâng peste tot că le sunt împovărați copilașii cu lecții nefolositoare. Ele vor numai „chestii care le vor folosi în viață” (pentru că ele știu exact ce fel de viață vor avea copiii lor, plină cu chestii; că dacă nu ele, atunci cine?). În felul ăsta nu facem decât să creăm niște roboți. În programul unei mașinării care execută aceeași mișcare până ajunge la fier vechi, de pildă să vopsească un ansamblu pe o bandă de producție, chiar n-are rost să introduci elemente de istoria religiilor sau de matematică (ea însăși, mașinăria, fiind un triumf al matematicii). Dar noi nu vrem roboți unifuncționali, nu vrem corporatiști cu ochelari de cal, nici funcționari insensibili, ci vrem oameni care știu măcar în mare ce se întâmplă în telefon când ei caută ceva pe Google, pe care îi emoționează frumusețea unei rezolvări algebrice, îi mișcă profund o pictură, înțeleg și ce vrea să spună pictura aceea, oameni care, fără să știe Shakespeare pe de rost, înțeleg împletirea până la confuzie a vieții și a morții din „Romeo și Julieta”, oameni cărora un minim strat de cultură le dă un luciu și un farmec aparte. Nu, pe noi nu ne intersează asta, noi suntem zeii eficienței, vrem acum să ne ținem odraslele departe de amenințările manualului de trigonometrie, fiindcă asta nu folosește la nimic, aduce numai stres. Bieții copii!

Culmea e că am ajuns să decretăm ca inutile tocmai științele care stau la baza uluitoarelor tehnologii de azi, cele care ne ușurează și ne diversifică atât viața! Ce n-aș fi dat să am și eu Google Maps în copilărie, când citeam „Cei trei mușchetari” și mi-ar fi plăcut să-mi urmăresc eroii, pe hartă, în toate aventurile lor palpitante! Un biet atlas geografic împrumutat de la bibliotecă, pe care desenam trasee cu degetul, nu cu creionul, ca să nu-l murdăresc, purta între paginile lui, nevăzută, dorința mea de evadare, de călătorie. Vom ajunge niște maimuțe care bat în tastatură într-un fel anume, exersat îndelung, obținând mereu același rezultat, dar fără să priceapă ce se întâmplă în aparatul care le amuză, nici cum s-a ajuns la fabricarea lui, nici pe ce principii funcționează.

O lume pe care o mișcăm doar cu un deget, asupra căreia nu ne mai punem întrebări, pentru că nu am fost instruiți să ne întrebăm, și nu avem nici instrumentele interogării, e o lume urâtă, îngustă, periculoasă.

Lumea asta a ajuns la acest nivel de dezvoltare tehonologică datorită unui sistem de învățământ care, cel puțin în ultima sută de ani, și-a arătat eficiența. De ce să schimbi ceva care merge uns?

Altceva ce nu înțeleg e cum de s-a stabilit că învățătura e o joacă. Asta se urmărește acum. Asta e marea descoperire a pedagogiei moderne: să învețe copiii cu plăcere, jucându-se, fiindcă prin joacă le intră mai ușor ceva în cap. Pentru asta a fost anulată autoritatea profesorului. El nu trebuie să mai fie un adult printre copii, cu prestanța inerentă, ci unul de-ai lor, cu care elevii să se joace, să se tragă de brăcinari, eventual să-i și pocnească (punând isprava pe Tik-Tok).

Pe vremea mea (iar spun asta… deh, vârsta!), pentru a învăța trebuia să renunți la joacă. Învățatul era o sarcină, o muncă. Presupunea un efort. Un pic de ambiție. O strângere din dinți. Pe atunci, pentru că învățatul nu era considerat o joacă, pedagogia era orientată să-ți găsească totuși o anume plăcere în acea muncă de cunoaștere, de asimilare. Învățătura în sine devenea o joacă superioară, de care mulți se pasionau. Nu reușea mereu pedagogia așa ceva, de multe ori învățam în silă, fiindcă trebuia. Și acum nu pot spune că mi-au rămas mai puține în cap dintre cele învățate de nevoie, față de cele, destule, învățate din plăcere. Pune-i tu creierului totul pe tavă și el va ști, după situație, ce să aleagă.

Văd că se fac eforturi să nu obosești copilul cu multă informație, iar puținul pe care-l capătă să-i vină într-un mod cât mai delicat, să nu-i zburlească sinapsele. Totul să fie ca o joacă. Hai, Gigel, să ne jucăm de-a chimia organică. De-a regula de trei simplă. De-a teorema lui Pitagora. Dar nu spune nimeni: hai să ne jucăm de-a mâncatul de ciocolată, hai să ne jucăm de-a video game-ul. În final, totul se traduce într-un aberant hai să ne jucăm de-a viața, hai să ne jucăm de-a moartea.

Și un ultim lucru care mă enervează – dintre multe altele, dar deja m-am întins prea mult – este eliminarea competiției dintre elevi. Să nu-i mai șocăm emoțional cu nota. Să nu știe unul ce notă a luat altul. Să nu-i facem pe cei mai slabi să se simtă prost față de premianți.

Prostie mai mare ca asta nu putea să apară decât în aceste vremuri bezmetice, când oamenii, parcă alte griji n-ar mai avea pe lume, par preocupați de un egalitarism universal. Păi nu de egalitarism am fugit din comunism? Elevul de 10 este, vrând-nevrând, superior la învățătură elevului de 5 și nu trebuie să-i luăm campionului elanul trăgându-l mereu în jos, ca să se alinieze cu cei mai puțin dotați, frânându-l. Nu avem cum să schimbăm asta: suntem diferiți și punctum!

Școala e datoare să scoată din fiecare tot ce se poate mai bun, la maximum, nu să oblojească suflețelele rănite de succesul altora (și tare mă tem că asta e mai mult o cerință a părinților, nu a elevilor). Gigel și cu Gigica trebuie să afle încă de pe băncile școlii, unde nu se învață numai povești cu Alba ca Zăpada fără pitici, că poți să-ți alegi sexul ori că mama poate avea penis, că viața adevărată, nu cea din incubatorul educațional, este o competiție. Și încă una a naibii de dură. În viața adevărată, cei care de mici au fost corcoliți excesiv, ținuți departe de teroarea notei, a ierarhiilor, a concurenței, vor fi cei care vor pune genunchiul în pământ. La primul impas se vor da cu fundul de asfalt și vor începe să plângă, se vor alina cu droguri, vor sfârși în depresie. Fiindcă noi am transformat școlile în sere pentru culturi de mimoze.

De fapt, nu cred că e o comparație potrivită, întrucât mimozele au dezvoltat totuși un mod de apărare în natură. Noi scoatem din școli victime cu diplomă, ființe lipsite de apărare. Copii care se aruncă de pe blocuri crezând că vor pluti ca în desene animate, care se cațără pe locomotive electrice să-și facă selfie-uri, fiind carbonizați de curentul de înaltă tensiune, copii pentru care e nevoie să scriem pe recipiente că antigelul nu se bea, copii care încremenesc în această condiție până la 30 de ani, evitând competiția pentru un loc de muncă în economia de piață, copii care cred că te îmbogățești dacă știi două manele și pui niște poze pe Insta. Niște ființe speriate de foșnetul realității, continuu chinuite.

Școala nu e o joacă, viața nu e o joacă, nici chiar jocul nu e o joacă, e tot o competiție, adică o luptă: între un jucător și alt jucător, între un gamer și un aparat, între un copil și mingea lui, care urmează niște neînțelese legi ale fizicii, între o fetiță și coarda pe care vrea s-o sară, între un creier și alt creier, între o ambiție și alta. Noi înșine, ca specie, suntem rezultatul unei competiții la scară istorică și planetară. Am învins și suntem acum pe treapta cea mai înaltă a podiumului. Dar nu ne garantează nimeni că vom rămâne acolo pe veci, mai ales dacă ne mai jucăm mult.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!