Te-am iubit, nenorocito!
Ai îmbătrânit, te-ai sluțit de să nu te mai recunosc, m-ai trișat ca pe ultimul naiv de pe planetă, ți-ai făcut mendrele cu mine și m-ai abandonat. Nici să te mai ating nu pot acum, deși îmi ard inima și degetele de dorință. Cu patimă te-aș atinge, te-aș devora.
Ai ieșit din bordel pe la sfârșitul lui ’89, ai început să te fâţâi în văzul lumii aproape goală, numai cu un steag găurit pe șolduri, și îţi dădeai aere de fată mare. Lumea n-avea ochi decât pentru tine. Miroseai aţâţător a cerneală și a sânge. Atunci te-am cunoscut și atunci m-am îndrăgostit nebunește de tine. O noapte ai fost a mea, numai a mea, când mi-ai șoptit numele cu buzele tale de plumb. Eram amândoi într-o tipografie veche, plină de fum, ne creșteau aripi și înotam împreună într-un ocean de cuvinte fierbinţi. Am știut că vei fi a mea, că voi fi al tău. Ţi-am luat piciorul fin, de hârtie, mi l-am așezat pe grumaz și ţi-am jurat să fiu servitorul tău credincios pe viaţă. Sclavul tău. Dimineaţa te-ai aruncat nesătulă în orgia acelui început de lume și ai început să treci de la unul la altul prin tot orașul, pe doi lei. Am plâns cu poza ta în pumni, dar te-am iubit și mai mult, ca un nătâng, caiafă adorată, scumpa mea!
Ai uitat repede toate jurămintele noastre din noaptea aceea de început. Te-ai făcut soră bună cu cei ce te siluiseră înainte și le-ai slujit cu credinţă. Dar umblai pe faţă și cu noi, tinerii și visătorii cavaleri de carton, îndrăgostiţi de tine, încrezători în menirea ta înaltă.
Pentru că am scris pe pielea ta albă un descântec de prostie, numit pamflet în limbajul tău uneori atât de sclifosit, am fost închis în pușcărie laolaltă cu criminalii și cu violatorii de copile și tu nici n-ai deschis gura, o vorbă de îmbărbătare să-mi fi spus măcar… Te-ai făcut că nici nu mă cunoști. Dar și așa, am continuat să te iubesc.
Când a murit mama, am lăsat-o îngropată numai pe jumătate și am alergat la tine într-un suflet ca să-ţi caut în coarne, să-ţi spun povești pe jumătate adevărate, să plâng la ușa ta și să mă îmbăt de ciudă că nu mai ești ce-ai fost și ce-am visat să fii.
Te-am iubit și când te gudurai pe lângă mai-marii ţării. Cotoiul de prim-ministru te ţinea cu dinții de ceafă și îţi îndesa în buzunare bani adunaţi de la săraci, iar tu mârâiai de plăcere, japiţă idealistă! Luai banii și-ţi întrețineai amanții sus-puși, le creșteai case și mașini unde până atunci nimic nu era, îi culcușeai în puf, iar pe noi, mărunţi și idolatri servitori ai tăi, ne ţineai numai cu covrigi uscați și cu bătăi pe umăr; rar, dintr-un capriciu suveran, ne arătai de la balcon, o secundă, pulpa piciorului, dezvelită, ca să ţii aprinsă patima în noi. Dar nici atunci nu te-am părăsit; nici când te-ai însoţit cu găozari, cu tonomate și păsărici, sau când te-ai înhăitat cu maneliști și cu vrăjitoare, cu vedete din care nu mai rămâne nimic dacă se îmbracă mai gros; nici când ţi-ai dat trupul tânăr pe mâinile mogulilor, nici când te-ai lăsat tăvălită prin cârciumi de marinari beți sau, prin bordeluri de lux, de semizei burduhoși, hrăniţi la ieslea cu bănet. Ci m-am ţinut după tine că un căţel, te-am urmat orbește în drumul tău poticnit, când prin gunoi, când prin grădini aurite.
Nu te-am părăsit pentru alta. Mi-a fost foame și am găsit destule firimituri la masa ta; m-am îmbolnăvit și nu m-am căutat; am suferit lângă tine, la ușa iatacului tău, așteptându-ți surâsul, mâna întinsă la sărutat, iţirea ameţitoare a desuurilor de pergament. Mi-a fost frig și la tine am găsit atâta căldură cât să nu mor. Mi-a fost teamă și la tine am găsit, în simpla foșnire a rochiei de hârtie, curajul de a o lua de la capăt. Când credeam că voi muri din cauza ta, am învățat de la tine cum e să mori în fiecare seară și să renaști a doua zi.
Dar umilința, îndoielile, durerile mele toate le-ai spălat atunci când, în momentele tale de superbă ambiţie, numai cu degetul semn făcând, ori ţipând cât te ţinea gura, ai arătat lumii cine ești de fapt și ce poţi. Şi strigătul tău triumfător m-a făcut de fiecare dată să te iubesc și mai mult și să îţi fiu mai devotat.
Ţie ţi-am dat totul: visele mele, sufletul meu, tinereţea mea impetuoasă, prea adesea rănită până la os și batjocorită. Iată-mă acum bătrân, bolnav și numai cu hainele de pe mine, dar cu lancea lustruită și gata să-ţi dau onorul, curvă glorioasă, Presa mea!
