Și mâine e o viață

Am fost provocat să-mi fac un bilanț al vieții acum, la aproape 50 de ani. Grea treabă!

În primul rând nu știu dacă e corect să-l numesc așa. Bilanțul presupune un reper la care să mă raportez: cât de aproape am ajuns, cât am realizat din ce mi-am propus, dacă sunt mulțumit sau nu. Or, eu nu am acest reper clar definit. Pentru că nu mi-am făcut niciodată planuri, nu mi-am pus țeluri la orizont. Am trăit boem de la o zi la alta, cu poftă, dar și cu indolență uneori, chiar cu scârbă în momentele de maximă depresie, așteptând să-mi ofere viața o direcție. Am făcut totul numai îndemnat de inspirație și de pasiune. Dacă nu mi-a plăcut un lucru, am încercat să nu mă apropii de el; dacă în altul, îmbrățișat cu entuziasm la început, n-am mai găsit destulă satisfacție la un moment dat, dacă n-am mai crezut în el, l-am abandonat pe drum. De ce să trag după mine leșul unui vis mort prematur?

N-am avut scopuri, așadar, ci preocupări.

Nu reușitele m-au satisfăcut cel mai mult, ci încercările.

Din victorii mi-am făcut aripi. Din înfrângeri am făcut poezie.

N-am căutat destinații. Le-aș fi putut rata sau, mai rău, le-aș fi putut atinge – și ce-aș mai fi făcut după aceea? Drumul drept e bun, nu zic. Dar și rătăcirea e bună pentru că te poate duce oriunde, inclusiv la capătul drumului drept. Am ales – sau n-am ales, ci atât am putut să fac în viață: să rătăcesc.

Viața a fost totuși generoasă cu mine până acum, mi-a oferit mereu direcții și atracții noi în rătăcirile mele, așa că n-am avut momente de impas, de inerție, acele perioade în care, tot căutând încordat direcția bună, pierzi rostul căutării: de ce s-o iei într-acolo? de ce să ajungi undeva? Paradoxal, în lipsa mea absolută de orientare (nu dezorientare) am avut tot timpul o direcție clară, n-am orbecăit: am mers hotărât la întâmplare. Pe drumuri scurte, către scopuri mici, adesea obscure, dar important e că nu am bătut pasul pe loc. Stările acelea de indecizie la răscruce, când nu știi încotro s-o apuci, nu le-am trăit. Și fundamental e că niciodată nu am pierdut, deși n-a lipsit mult, sensul căutării, rostul: bucuria de a trăi, de a porni iar și iar la drum. Asta e tot ce contează. Numai cei cu spiritul martirajului, atât de puțini, cred altfel.

Neavând un punct de raportare, e greu să spun cât dau cu minus sau cu plus întâmplările majore ale acestor ani. N-am o riglă de măsură, dar le recunosc pe toate, fără greșeală, după gust: multe amare, câteva dulci.

Nu mi-am propus să devin ziarist, dar am devenit. Și a fost bine, adică am mers decis pe drumul ăsta și am trăit din plin fiecare etapă. Nu mi-am propus nici să ies din presă, dar uite că s-a întâmplat și asta; eu n-am făcut nimic împotriva acestui deznodământ, m-am lăsat împins de degetul nevăzut cu care Dumnezeu așază totul, milimetric, pe masa lui de lucru. Și nu e chiar așa rău, găsesc și în situația asta bucuria de a începe o nouă zi, de a mă avânta într-un nou plan pe care îl voi duce la capăt sau îl voi abandona într-o zi fără mari remușcări.

Am suferit mult timp de un complex al întreprinderii eșuate, al lucrului neterminat. Așa am fost învățat că e bine: să-ți croiești un plan și să-l închei frumos, cu moț și cu zorzoane, așteptând răsplata cuvenită efortului și îndârjirii. Dar am descoperit, intrând pe o ușă interzisă, că există ceva frumos și în abandon, în provizorat, în acest nebunesc „fie ce-o fi“. Esențial e să fie, să fii.

Să duci un plan la capăt cu orice preț, ca să culegi roadele, mi s-a părut un fel de mercenariat al vieții, o formă inacceptabilă de pragmatism, dincolo de simțul practic. Pe când a face același lucru pentru că așa ți-a venit, pentru că așa ți-a plăcut, pentru că așa te-a împins degetul divin de la spate, asta e o aventură de care nu te mai saturi, e însuși „farmecul vieții“, ca să reiau o expresie consacrată de tribunele fotbalistice ale Giuleștiului. Nu spun că e bine într-un fel și rău într-altul, că ar înflori sau s-ar ruina cetatea cu oameni ca mine (înclin spre a doua variantă). Sunt două feluri de a trăi, la fel de bune sau la fel de proaste – Dumnezeu știe! Mie îmi prinde mai bine felul meu neorganizat de a trece prin viață, acest haos generos din care răsar întruna „frumuseți și prețuri noi“.

Haosul nu e o fundătură, nu e o ruină a lumii. E doar aparent haos. Pentru că are în el o ordine nevăzută, incomprehensibilă. Până la urmă lucrurile se așază în cel mai bun mod cu putință: așa cum le așază viața. Orice-ai face nu poate ieși altfel. Nu înseamnă că mă întind în luntre și mă las purtat de val. Ceva mă atrage mereu spre un mal sau spre altul, spre un ostrov, spre o cascadă, și atunci dau din mâini, din picioare, fac totul să ajung acolo. Vâslesc spre iluziile mele. Cu orice risc. Dacă nu iese bine, nu am a reproșa nimic nimănui.

Trebuie să recunosc că în adolescență am construit în secret niște idealuri. Cuminți, omenești. Le-am abandonat cu bucurie la maturitate ca pe niște poveri. Îmi propusesem să devin scriitor, să am măcar un copil, iar el să nu aibă copilăria mea, să am o casă a mea, să călătoresc, să am mulți prieteni. Era răspunsul meu dacă m-ar fi întrebat cineva ce-mi doresc de la viață. Acum nu-mi doresc de la viață decât viața însăși, cu toate ale ei. Să trăiesc! Și poate e mult să spun că vreau viața – îmi sună insolent, ca și cum m-aș rățoi la Dumnezeu pentru ceva nemeritat, mai mult decât mi s-ar cuveni; e mai bine să spun cum zice românul că-mi doresc „să am zile“. Nu ani, ci atât de modestele zile. Una după alta. Legate frumos cu lacrimi și cu bucurii, cu fir subțire de nădejde.

Idealurile perioadei imberbe m-au ținut pe loc. Deveniseră insuportabile. Eram sclavul lor. Din toată zbaterea mea nu se alegea nimic. Când am avut curajul să le arunc cât colo din cârcă, să mă eliberez de ele, toate au venit unul după altul, mai devreme sau mai târziu, ca de la sine. Am dat peste ele în rătăcirea mea. Le-am primit cu bucurie și cu recunoștință.

Copilul a venit devreme, pe neașteptate. Am aflat că voi fi tată printr-o scrisoare (scrisoare scrisă: adică de mână, frumos, cu ceva din cel ce a scris-o, cum era pe atunci, în 1989). Nu era momentul, nu eram pregătit… Tata mi-a oferit argumentul, baza morală a noii mele posturi, de la-rândul-meu-tată: „Ai făcut un copil, nu l-ai omorât“. M-am și însurat, să nu fie copilul din flori. Dacă mi-aș fi pus pe hârtie planul de viață, să programez când să fac un copil, probabil în vârf de carieră și călărind pe sacul bunăstării, în mod responsabil, cred că n-aș fi avut niciodată unul. Fiindcă niciodată n-a apărut momentul potrivit. M-aș tot fi codit: să mai așteptăm, să ne facem o stare, să avem o siguranță… Dar așa, dacă am plecat la drum cu fetița în brațe, n-am lăsat-o jos; am crescut-o greu, cum am putut, am tras cu dinții să nu aibă și ea copilăria mea la orfelinat. E mare acum, e frumoasă, e talentată, e sănătoasă. E partea cea mai bună din bilanțul existenței mele. Îmi justifică trecutul – adică am avut un rost pe lume în tinerețe: am făcut și am crescut un copil – și sper să-mi lumineze zilele până la ultima. M-aș bucura de o rază în plus, de un nepot, dar nici asta nu e scris undeva într-un grafic, tot Dumnezeu va face un loc pe Pământ și pentru bucuria asta. Toate se întâmplă când trebuie să se întâmple.

Scriitor am încetat să-mi doresc să fiu când mi-am dat seama că nu voi rupe literatura în două. N-avea rost să mă aflu în treabă printre atâția confecționeri de cărți fără conținut, fără strălucire, autori pe care timpul îi va șterge înainte ca ei să se fi stins. Așa că mi-am ars în două rânduri cam tot ce am scris: o dată pe la 30 de ani, când am început să lucrez la un ziar din București, apoi pe la 40, când am considerat că nu e cu nimic mai prejos să fii ziarist. Vorba ceea, de la Creangă cetire: „Decât codaș la oraș, mai bine-n satul tău fruntaș“. Altfel spus, mai bine un ziarist de frunte decât un scriitor minor. Și mi-am ars încercările literare. A rămas doar ce era deja publicat în reviste, pe Internet, unde furia mea distrugătoare (de fapt: purificatoare) nu mai putea schimba nimic. Așa mi-a venit atunci. Puțin după aceea am scris următoarele versuri despre care cred că nu sunt cu totul neizbutite și care au fost punctul de plecare într-o nouă aventură literară, căci, ce să fac?, nu mă pot abține:

Mi-am ars toate poeziile.
Nu mi-e dor de ele și nu mă bântuie fantoma niciunui vers.
Consider că s-au iscat dintr-un sentiment prostesc.
Erau ca un deget în plus. S-a desprins și a căzut.
Poate n-a fost așa, dar acum așa este.
Așa se întâmplă: noi scriem, viața rescrie.
Au fost pentru că au fost.  N-au folosit la nimic nimănui. Și acum nu mai sunt.
Nu erau nici bune, nici proaste. Erau și atât. Ardere, nu literatură.
Le-am ars. Ce căldură făceau!
Cenușa am aruncat-o în râu.
Pentru ca odată cu apa adevărul să ajungă peste tot.

Tot întâmplarea a făcut, când mă despovărasem de iluzia literaturii, să scriu o carte despre un poet uitat. Lumea a zis, dacă am scos o carte, că sunt scriitor. Am ajuns aici tot dintr-o întâmplare. Dan Lungu, cunoscutul prozator, directorul Muzeului Literaturii Române din Iași, mi-a cerut să scriu o carte de reportaje despre muzeele literare din Iași. În loc de asta, lucrând tot la inspirație, așa cum și trăiesc, mi-a ieșit o carte despre un singur muzeu și despre cel care i-a dat numele: Mihai Codreanu, poetul orb care vedea cuvinte și sculpta statui din ele. Și iată-mă scriitor când nu mă mai gândeam să fiu.

Ziarist nu m-am gândit să devin. Nici prin cap nu mi-a trecut. A fost iarăși o întâmplare. Am mai povestit-o de atâtea ori și n-o mai repet și aici de teamă că nu va mai semăna cu variantele anterioare. Asta n-ar face decât să întărească realitatea, dar lumea va spune că e ficțiune, neînțelegând că de fapt sunt feluri diferite de percepție și de redare a aceleiași realități. Să rămână deci cum am apucat să scriu. Repetiția e printre lucrurile insuportabile din cât de cât suportabila mea existență. Înverșunarea cu care am respins mereu repetiția, conformismul, banalul a fost de fapt forța care m-a împins toată viața înainte. Simt că trebuie să fac mereu altceva și în alt fel. Îl citez cu plăcere și-l urmez în spiritul său creativ pe compozitorul Béla Bartók, bănățean de-al nostru și maghiar de-al lor, care a rezumat splendid: „Niciodată ca o dată“. Niciodată cum a mai fost, cum ai mai făcut. În scris, niciun text ca altul. Iar în viață, nicio zi ca ziua de ieri. Nu-mi iese întotdeauna, dar sunt cât de cât împăcat că măcar încerc din răsputeri. Pentru că așa-mi vine să fac și pentru că oricum n-aș putea altfel. Trăiesc – când resemnat, când cu revoltă – sub propria, inconturnabila mea tiranie.

Când din scrisul meu la gazetă s-au ridicat câteva texte – prea puține și prea inconsistente ca să justifice atâta viață închinată lor – și au început nu știu de ce să umble de la unii la alții prin lumea Internetului, tot fără motiv a apărut de undeva părerea, susținută de câțiva prieteni virtuali, că aș fi un ziarist bun (în vreme ce eu mă consideram ziarist în devenire). Spre surprinderea mea deloc plăcută, unii au început chiar să mi se adreseze cu infama formulă „Maestre!“, despre care niciodată nu poți să știi cu adevărat dacă e un semn de apreciere sau o ironie. Cam în acest timp, de maestru ce eram, am fost dat afară de la „Jurnalul Național“ și de atunci nu m-am mai putut angaja la alt ziar, n-am mai publicat în vreunul nici măcar din postura de colaborator ocazional. S-a terminat, tot fără să fi planificat eu asta, și cariera mea de ziarist. Acum scriu doar pe site-ul meu, ceea ce mă face, cum se spune, blogger, nu ziarist. Sunt un fost ziarist și scriu chestii pe site-ul meu. Câțiva cititori, cei mai mulți necunoscuți, îmi asigură cafeaua necesară, că nu scriu fără.

Casa visată în adolescență n-am avut-o la timp. În anii cât am stat cu chirie coșmarul meu cel mai mare era că voi îmbătrâni prin case străine și că voi muri ca un maidanez prin boschete când nu voi mai putea plăti chiria. Ziariștii simpli, ca mine, umiliți de șefi milionari în euro, au muncit cu salariul minim pe economie înscris în cartea de muncă, iar pensie vor primi pe măsură: doi lei. Deci n-aș fi putut suporta o chirie la bătrânețe. Și iată că tot fără plan, tot fără agoniseală chibzuită (de unde? din ce?), la 44 de ani s-a ivit cineva din bezna spaimelor mele, m-a luat de mână și m-a împins aproape cu forța spre bancă să depun dosarul pentru Prima Casă, mi-a împrumutat și avansul. Voi plăti rate până la 70 de ani. Sunt sigur că voi trăi măcar atât pentru că, s-a văzut, Dumnezeu ocrotește băncile străine din România și nu ar lăsa-o pe una dintre ele fără contribuția mea lunară. Dar și așa, având certitudinea acestor ani rămași, dacă nu și mai mulți, tot nu-mi fac planuri de viitor. Nu mai departe de mâine-poimâine. Sunt incapabil să ies din hățișul bezmeticului meu trai de la o zi la alta ca să mă înscriu frumos, cu indice explicativ la picioare, în graficul riguros al unei existențe programate.

Ce-am mai visat? Călătorii. Și n-am călătorit niciodată, dar absolut niciodată, nicăieri – nu în sensul acela știut: să vrei să pleci undeva, să-ți iei bilet, bagajul, și să pleci. Nu mi-am permis acest lux din salariul meu mic, înjumătățit mereu de chirie, apoi de rată. Dar de umblat, am umblat ceva prin țară, mai ales prin țară, puțin și prin Europa, tot din întâmplare. Am călătorit ba în locul cuiva care s-a îmbolnăvit în ultima clipă sau și-a pierdut pașaportul, ba însoțind un șofer de TIR în cursă, peste mări și țări, ba invitat de vreo fundație sau de vreun prieten. Se pare că anul ăsta voi zbura de la un prieten la altul prin Europa ca fluturele din floare-n floare. Întâmplător. Am deja biletele de avion. Acum o lună nu se întrezărea nici măcar o ieșire până la Chitila. Cu bicicleta.

Și am ajuns și la dorința ultimă din adolescența mea plină de iluzii, aceea de a avea mulți prieteni. E imposibil să-ți planifici achizițiile în materie de amiciție, e absurd, așa cum nu-ți poți programa să te îndrăgostești în ziua și la ora cutare de o persoană aleasă aleatoriu.

Eu cred că prietenii sunt un dar de la Dumnezeu. Dacă nu ești demn de ei, nu-i capeți. Acum vreo 7-8 ani îi număram pe degetele de la o mână (și nu pe toate). Mă țineam departe de oameni, mereu în răspăr cu societatea, prizonier într-o căsătorie restrictivă, chiar castratoare, în care poezia devenise delict conjugal. Și iată că după ani de solitudine, cu sporadice și inconsistente contacte chiar cu colegii de redacție, viața m-a răsfățat cu prieteni mulți și minunați. Internetul are aici un merit uriaș. Lumea s-a lărgit brusc, clocotul comunicării a scos la suprafață oameni până atunci neștiuți, de care m-am legat cu tot sufletul. Articolele mele au fost nada care a scos la lumină din oceanul virtual, fără să-mi fi propus asta, atâția și atâția prieteni. Despre unii am și scris. Deci n-au fost chiar în zadar anii petrecuți în presă.

Prietenii mei de azi sunt oameni pe care îi știu mai de aproape sau mai de departe, pe unii nu i-am văzut niciodată (un fel de prietenie la care nici nu aveam cum să mă gândesc în adolescență, pe vremea mașinii de scris, dar uite că e posibilă), oameni cu care împărtășesc aproape tot ce trăiesc, la care mă gândesc adesea, de unii mi se face și dor. Sunt parte din viața mea. Fiecăruia i-am adus măcar o dată o bucurie și fiecare mi-a înseninat măcar o zi. E un sentiment inefabil, ceva ce înțelegi doar prin trăire, ca iubirea. Cu precizarea că acum cred mai mult în prietenie decât în iubire. Iubirea, chiar și atunci când ține o viață, arde. Nu în sensul că se consumă, deși cam asta se întâmplă de cele mai multe ori, ci ca manifestare. Iubirea arde, prietenia aduce lemne.

Mă apropii de 50 de ani, aproape jumătate de secol, și s-ar putea spune că nu mai sunt de mult un om tânăr. Unii chiar mă consideră bătrân. Bătrânețea nu ți-o dă vârsta, ci timpul irosit. Când mă gândesc că din ani de zile de presă nu pot recupera măcar un reportaj publicabil și azi, actual, îmi par mult trecut de jumătatea veacului. Anii aceia se adaugă dublu. Altfel, mă simt în putere, încă verde. Însă indiferent ce simt eu, cifrele urlă în buletin: tataieee! Am trecut de mult de jumătatea vieții și nu pot duce speranța mai departe de-atât nici dacă aș mai face un credit mare la bancă.

Când trag linia și fac socoteala, văd că fiica mea se îndepărtează tot mai mult de mine, firesc, așa cum se întâmplă cu toți copiii când se rup de cuibul părintesc, văd că ziarist nu mai sunt, că nici prea scriitor n-am devenit, că apartamentul în care stau încă nu e al meu, ci al băncii, că în afară de câteva articole mai izbutite n-am făcut mare brânză pe lumea asta. Halal!

Deci bilanțul n-ar fi chiar așa de bun. Mă uit în urmă la anii scurși și nu văd decât o dâră de ceață. Ici-colo, în ani a căror cifră nici n-o mai știu precis, și nici nu contează, se distinge câte un vârf bont. Adâncimile nu se văd, sunt chiar izvorul ceții. Însă eu nu pun în cântar realizări și eșecuri. Asta altcineva să socotească. Pentru mine, când tragi linia și aduni contează un singur rezultat: să mai fii în viață. Și sănătos. Dacă nu, la ce bun rezultatul cu plus? Iar eu, prin jocul totuși fericit al întâmplărilor, trăiesc. Încerc să mă bucur de asta. Nu am deloc iluzia posterității.

Trăiesc după cum bate vântul și, ca în romanul „Pe aripile vântului“, spun în fiecare seară, după fiecare cădere sau după fiecare victorie, că și mâine e o zi. Îmi spun că mâine se poate întâmpla ceva frumos. Poate mâine voi face ce n-am făcut până acum. Poate mâine voi scrie cel mai frumos poem sau cel mai frumos reportaj. Poate mâine mi se va ierta vreo greșeală, poate mâine mă voi îndrăgosti, cineva mă va numi prieten, voi călători pe unde n-am mai fost nicicând, voi mai publica o carte, voi citi una care să mă înalțe la cer, voi râde, voi face un bine cuiva. Sau poate voi plânge, voi retrăi chinuitor moartea mamei și a tatei, voi fi iar umilit, poate voi fi dat afară din casă, voi pierde prieteni, voi scrie tâmpenii… Cine știe? Dar orice-ar fi, bun sau rău, contează doar că va mai fi o zi.

Și mâine e o viață!

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!