Dacă aș avea două capete de ață, aș încerca
să fac din ele, nu știu cum, o insulă.
Două capete de ață sau orice altceva,
orice lucru, cât de mărunt,
cu care aș putea începe o insulă.
Mă tot uit în jur și nu găsesc nimic
pentru marele meu vis,
pentru că totul aparține altcuiva,
celor care au știut cât de prețios poate fi,
în anumite situații,
până și un capăt de ață.
Am nevoie, în acest context complicat,
când nisipul începe să gândească,
de o insulă numai a mea,
departe, departe,
unde să gândesc doar eu
la tot felul de lucruri omenești,
rezemat de spinarea unui mamifer simpatic.
Dar nu am nimic, nimic, nimic,
nici măcar o mânuță de pământ,
cât să acopăr o furnică,
ce să mai zic de ocean sau de mare,
nici măcar un iaz atâtica
unde să-mi pun insula asta mică, mică, mică,
locuită numai de mine și de mamiferul meu
cu spinarea lată și caldă.
Nimic nu am. Numai gândul
de a fugi pe propria mea insulă.
Și îmi voi face o insulă din el.
1 comment
Superb poem!