Voi face pe dracu-n patru să-mi pun alarmă la bicicletă. Nu aș avea nici un câștig în siguranță, mi-ar sălta-o hoții cu alarmă cu tot. În București, unde totul se fură, e o fatalitate să ți se fure bicicleta, e doar o chestiune de timp, dar eu tot i-aș pune alarmă.
Cea mai sensibilă alarmă de pe lume i-aș pune. Una care să înceapă să urle și când simte o mișcare ușoară la zece metri. Nu, la douăzeci! Iar când o atinge vreun maidanez cu coada, literalmente să explodeze. Aș vrea să audă și vecinii mei — zi, noapte, nu contează — o alarmă cu adevărat puternică. Lor le plac alarmele. Bucureștenii în general adoră alarmele. Când va porni Leta să țipe, vecinii vor ieși la geamuri crezând că e atacată vreo mașină de-a lor. Însă, când se vor dumiri, vor răsufla ușurați și își vor spune: “Ah, e bicicleta domnului de la Cotidianul”. Iar eu, de la etaj, țac! cu telecomanda, voi schimba melodiile una după alta și voi da sonorul la maxim. Nu pot să nu le fac această bucurie, știu că le place!
Voi stârni multă invidie cu noua mea alarmă. Pe lângă bloc sunt câteva rable pe chituci, n-au mai fost urnite de când era benzina bun de larg consum; proprietarii le-au pus chiar și la acelea alarme și, când nu le declanșează vreun câine cu jetul de marcaj, ies ei la geamuri și zvârl cu obiecte mărunte de prin casă, altfel nu-mi explic de ce tu-tu-tu și nino-nino-ntruna. Eu o să-mi iau o alarmă și mai performantă, mama tuturor alarmelor, cu melodii fără număr și capabilă de toți decibelii. S-ar putea să coste cât o mașină, dar merită. Cu o asemenea alarmă mi-aș câștiga respectul tuturor, voi intra și eu în rândul lumii. Iar bicicleta mea se va bucura cel puțin de considerația acordată unei mașini. Ideal ar fi fost un girofar, însă nici nu îndrăznesc să visez, nu e pentru muritorii de rând.
Voi impresiona pe oricine cu bicicleta mea cu alarmă. Dar nici de bicicletă nu e neapărat nevoie, nu-ți trebuie decât o alarmă ca lumea, pe care să o porți la gât și în somn.
(21 iulie 2008)
