Strălucirea și umbrele ziaristului pe stil vechi

Corina Stoica Leslie – Cum ați ales prozele din volumul „Strălucitor”? Ce a determinat includerea unora și eliminarea altora din volum?

Viorel Ilișoi  – „Strălucitor” este o carte care vrea să vorbească despre viața ziaristului român de după revoluție, despre societatea românească din această perioadă, despre oameni, despre nebunia, dar și despre frumusețea noastră. Este fața veselă a României triste. I-am dedicat volumul prietenului meu, ziaristul Florentin Florescu, dispărut de curând, „cel mai vesel om trist”. După o carte de reportaje, vin acum cu una de proză, povestiri din spatele acelor reportaje. Am păstrat doar povestirile vesele, pentru că asta vrei să-ți amintești, la bilanț, din atâția și atâția ani de viață și de muncă la ziar. Uneori, sub veselia asta fierbe o magmă de dramatism, de emoție devastatoare. Am eliminat, așadar, povestea condamnării mele la închisoare pentru un articol (asta va apărea în altă carte), articolele scrise la moartea prietenilor mei ziariști, tot ce ar fi putut umbri optimismul acestor pagini.

C.S.L. – Spuneți, de câțiva ani încoace, de când nu mai aveți carte de muncă în presă, că sunteți „fost ziarist”. Credeți totuși că un ziarist este ceea ce este doar câtă vreme publică într-un ziar? Nu e ziaristul care scrie, în esența lui, ziarist pentru totdeauna? Are nevoie să-i legitimeze o publicație condiția?

– Ești ceea ce faci. Nu ce vrei să fii, nu ce ai putea. Ești ziarist atâta timp cât faci asta. Dacă ai terminat o facultate de jurnalism, dar ai intrat direct în industria de creștere a curcilor, fără să fi publicat un rând, nu te poți numi ziarist. Dacă ai practicat o vreme meseria asta, apoi ai îmbrățișat meseria de crescător de curci, nu te poți numi toată viața ziarist doar pentru că ai publicat cândva ceva. Când încetezi să practici gazetăria, ești fost ziarist. Eu am ales formula asta, „fost ziarist”, vrând și să sugerez o distanțare de ceea ce a devenit jurnalismul azi. Dar nu m-am rupt cu totul, sunt „ziarist pe stil vechi”, așa cum sună sloganul paginii mele de internet. Nu înseamnă că jurnalismul de altădată e un reper absolut. E vorba, aici, și de nostalgia mea. Încet-încet, tot binele se mută în trecut. Nu știu ce-mi veni cu curcile.

V. I. – Și, daca ar fi să continuăm această descriere de pe legitimația dvs. imaginară, ce ar scrie pe ea? „Fost ziarist, actualmente….”?

– Adevărul e că nu mai sunt chiar așa de fost ziarist. În 2013 am înființat ONG-ul Grupul Reporterilor Independenți. Prin statut, membrii practică jurnalismul independent. Membrii, adică eu. Ceilalți trei reporteri fondatori nu se manifestă în interiorul asociației, își vede fiecare de treaba lui. Ei sunt în acest grup pentru că nu mă puteam asocia singur. Așa cer și legea, și logica. Așadar, pe legitimația mea scrie acum că sunt președintele acestei grupări reportericești. Asociația primește câteva sute de lei pe an de la susținători, din acea părticică de 2 la sută ce pică din farfuria statului. De banii ăia pun eu benzină când merg prin țară să scriu un reportaj. Fiindcă, da, mai scriu. Nu mă pot rupe de asta. Dar nu mai lucrez într-o redacție.

– Care a fost cea mai frumoasă, cea mai împlinită perioadă pe care ați trăit-o în presă? Și cea mai grea? Ce ați învățat din ea? 

– Frumos a fost la „Timpul”, cunoscuta revistă de cultură din Iași. Uitându-mă înapoi, totul era frumos atunci pentru că eram tânăr. Bine a fost și între 2004 și 2009, la „Cotidianul”. Și până prin 2011 la „Jurnalul Național”, după care a început declinul. Din noiembrie 2014 am ieșit din presă. Dat afară. Când corăbiile numite redacții au început să ia apă, primele aruncate peste bord au fost reportajele. Erau costisitoare. Însemnau cheltuieli cu transportul, cazarea, masa, aparatură etc. pentru doi-trei oameni, câteva zile sau mai multe. Eram un elefant mofturos pe puntea acelei corăbii în derivă, „Jurnalul Național”, așa că am fost zvârlit în apă, nici măcar nu mi s-a dat răgazul ajungerii la un liman. Totuși, amărăciunea asta nu reușește să acopere  gustul bun al anilor petrecuți la acest ziar. Cea mai grea perioadă a fost la „Național”, primul cotidian la care am lucrat. Între ianuarie 1998 și octombrie 2003. Salariu mizerabil, articole inventate, sărăcie abrutizantă, beție, depresie, derută. Rău, rău, rău. Mă întreb și acum – și nu reușesc să-mi dau un răspuns rezonabil – de ce naiba am stat atâta în redacția aia, de ce nu m-am rupt. Probabil pentru că eram începător în gazetărie și nu aveam încredere în mine, mă temeam că nu voi face față la alt ziar. Ba da, îmi amintesc că am încercat. Într-o zi, disperat, plin de datorii, cu pantofii rupți, flămând, l-am sunat pe Cristian Tudor Popescu la „Adevărul”. Era redactor-șef. L-am rugat să mă primească la el. A zis că nu are loc, dar că mă cunoaște din scris, că mă apreciază și că mă va suna când se va ivi un post în redacție. Nu s-a ivit. În acea perioadă neagră am învățat cam tot ce știu ca ziarist. Înainte lucrasem la o revistă de cultură, publicam lunar câte un interviu, atât. Asta nu prea avea legătură cu gazetăria adevărată. Priceperea și conștiința mea de ziarist s-au copt încet, în chinuri, la „Național”.

– Azi, cum vedeți presa lumii și pe cea din România? O să devină ziarul un obiect de antichitate, expus prin magazinele de profil și prin muzee? O să devina presa, sau a devenit deja, altceva? De ce?

– Despre presa lumii nu sunt în măsură să spun ceva. Răsfoiesc rar, pe internet, dacă se poate spune că răsfoiesc, acele ziare care din când în când mai scriu câte ceva despre România sau care tratează teme globale stringente. Și nici presa din România nu o mai știu în amănunt. Urmăresc zilnic știrile la televizor – noroc că știu (sau cred eu că știu) ce să iau din ele. Știrile, nu comentariile, care abundă în audiovizualul nostru. E ca și cum la o masă nu ți s-ar da mâncare, ci ți s-ar vorbi foarte mult despre ea. În rest, citesc doar reportaje, de cele mai multe ori scrise de ziariști independenți, de freelanceri singuratici sau grupați în jurul unui proiect mai mult sau mai puțin efemer. Aici intervin cititorii, cei care își susțin genul de presă pe care vor s-o aibă. Ziarul, așa cum îl știm cei mai mulți, evident va dispărea. Însă aici mă refer doar la hârtie, la suport, nu la funcțiile lui. Nici nu contează că e pe hârtie sau pe un dispozitiv oarecare. Informația va migra mereu spre cel mai rapid vehicul. E firesc să fie așa. Scriu numai la computer de 20 de ani, mai nou și pe telefon, nu mă deranjează să fiu citit pe un ecran ținut în palmă și nu am nicio nostalgie față de ziarul pe hârtie. Chiar nu-i esențială chestiunea asta. Felul și măsura în care tehnologia modernă a influențat jurnalismul sunt temă de cercetare încă. E greu de prezis în ce direcție va merge meseria asta. La trecutu-i mare, mare viitor va avea. În transformarea asta a jurnalismului,     cel mai mult mă doare intruziunea agresivă a elementului comercial. Un articol bun, plăcut, devine insuportabil din cauza bombardamentului cu reclame. E prea mult. Eu vreau să rămân degustător, nu să devin consumator.

– Ați scris – am scris cu toții – „la mogul”. Și lucrul ăsta e condamnat de mulți. Ca și cum ar exista multe ziare și reviste deținute de non-moguli… Credeți că e o rușine să fi scris pentru publicațiile unor politicieni și oameni de afaceri dubioși? Sau v-a reproșat cineva vreodată că ați fi făcut, astfel, un compromis?

– Am scris mai demult un text intitulat „Mogulii mei”. Ziceam acolo că am lucrat la Viorel Cataramă, la Sorin Ovidiu Vântu, la Dan Voiculescu și la alți moguli mai mici, moguldeți, dar că niciodată nu l-am văzut la față pe vreunul dintre ei. Doar la televizor. Să fii mogul de presă, dacă lași presa aia să-și facă treaba, e onorant. Mogulii noștri își fac treburile murdare prin anumiți oameni din redacții. Sărăcia mea a fost garanția moralității. Eu aveam un salariu de 300 de euro, iar șeful meu avea 10.000 sau mai mult. Cui îi dădea mogulul ordin să strâmbe realitatea până i-o plăcea lui? Șefului. Iar mai departe, șeful zvârlea pisica în curtea unui slugarnic, și ăla plătit bine, s-o tortureze până recunoștea că e mistreț. Eu n-am bătut pisici. Le iubesc. N-am scris la comandă. Am fost lăsat mereu să-mi fac de cap. Așa că nu mi-e rușine cu ce am scris la mogul. Dar mi s-a reproșat, da. Simpla mea prezență a dat, poate, credit mogulului? Să fim serioși, eram un nimeni, nu-i giram eu pe moguli. Ei nici nu știau că exist. Să fi scris în altă parte, n-aveai unde. Presa e o afacere și peste tot ai fi dat de un mogul sau de un mogulaș. Odată cu dezvoltarea internetului, a apărut posibilitatea de a te exprima și pe lângă mogul, nu mai ești legat de ziarul lui. E ceea ce fac eu acum. Mă susțin cititorii donând mici sume pe site-ul meu sau cumpărându-mi cărțile. Câte unul capătă apucături mogulnice – inventez acum cuvântul – și te ia la rost: nene, eu te susțin și tu scrii porcăria aia? N-ai cum să le faci pe plac tuturor și nici nu e ăsta țelul tău, ca publicist independent. Mereu va fi cineva supărat, chiar și când scrii despre fluturi. Important e să rămâi mereu în linie cu propria conștiință. Să crezi tu că e drept și e bine ceea ce faci. Și că e moral. Fără moralitate, fără buna-credință a ziaristului, meseria asta e o armă monstruoasă în mâna oricui și-o permite.

– Care dintre patronii la trusturile cărora ați fost angajat/colaborator v-a tratat cel mai bine? Dar cel mai prost?

– Cum spuneam, nu am văzut niciodată un mogul de-al meu, nici măcar în trecere, pe holul redacției sau oriunde în altă parte. Nu prea călcam pe-acolo. Și cred că nici ei nu știau de existența mea. Așa că nu se poate vorbi de un tratament aplicat mie, ci categoriei de ziariști din care făceam parte. Eu eram din rândul ziariștilor plătiți prost, de la care nici măcar mogulul nu putea pretinde mai mult decât ce era în fișa postului – altminteri, impecabil alcătuită. Bine, eu nici de fișa postului nu mă țineam, am fost mereu rebel, inventiv, după unii cam leneș, dar nu e adevărat: scriam puțin ca să scriu bine. Nu sunt deversor de texte. Cel mai prost am fost tratat la „Național”. Știi că erau zile când chiar nu aveam ce mânca? Și asta la modul propriu. Apoi, din 2003, migrând la „Jurnalul Național”, am căpătat brusc, nu știu cum, un statut de lup singuratic, un tip ciudat, indisciplinat, nesociabil, care dădea din an în Paște pe la redacție, își preda articolele când avea chef, dar articolele alea aveau ceva. Și eram tolerat așa. Și plătit ceva mai bine decât la „Național”, de unde am plecat cu un salariu de 152 de dolari. Chiria era 100.

– Care sunt primele înzestrări care vă vin în minte acum, absolut necesare unui ziarist de reportaj?

– Inteligența, cultura generală, talentul literar, spiritul de observație, gândirea logică, moralitatea, empatia, pasiunea, modestia. În ce ordine dorești.

–  Ce credeți că v-a dezvoltat atât de mult empatia, capacitatea asta de a vă putea transfera în viețile și sufletele altora, ca să puteți scrie așa de bine despre ele?

– Nu știu. Probabil propria experiență de viață. Ești empatic cu un om a cărui suferință ai trăit-o. Dar poți să fii empatic și cu oameni sau stări din afara bagajului tău empiric și emoțional. Te bucură succesul altuia, pe care poate tu nu l-ai avut. Asta ține de structura ta ca om. Să te bucuri sau să fierbi de invidie.

– Care a fost reportajul care v-a frământat cel mai mult, căruia i-ați dăruit cel mai mult timp și energie?

– Ca timp, cred că „Salvezi un om, salvezi o lume”. E de găsit pe site-ul meu, într-o formă restrânsă, așa cum a apărut în ziar, sau în volumul „Cele mai frumoase reportaje”, așa cum l-am scris de la început. Cam jumătate de an am muncit. Altele mi-au luat o zi, două, o săptămână, două săptămâni sau o lună-două. În toate am pus energie. Pasiune. Îmi place teribil să fac asta. Pe cât de mult îmi place, pe atât de mult sufăr când eșuez. Nu toate îmi ies cum mi-aș dori. Ba chiar aș zice că foarte puține. De unde rezultă că pasiunea asta a mea e de fapt un chin. E un tribut pe care trebuie să-l plătești gazetăriei. E ceva ce trebuie făcut în viteză, în ritmul evenimentelor.

– Cât de ușor scrieți? Și cât sunteți de autocritic și de tipicar cu editarea?

– Scriu îngrozitor de greu. Mă dau cu capul de masă la fiecare frază, plâng, înjur, râd ca prostul, amân mereu, tai, reformulez, caut prin dicționare… Nu am deloc spontaneitate. Poate doar când scriu poezele. Asta a făcut  să fiu considerat leneș în redacțiile pe unde am lucrat. Pe nedrept. Am pe perete, acasă, o diplomă dată de „Cațavencu”, celebra revistă de satiră, cu următoarea motivație: „Pentru momente lungi de gândire și fițe la predarea textului” – aluzie la rubrica mea de reportaje video, „Momente și spițe”. Da, fiecare zi de predare a textului era ziua unui război psihologic între mine și redacție. Mereu sunt nemulțumit de mine, mai vreau un minut, și încă unul, să mai schimb ceva, să mai reformulez… Dintre toți redactorii-șefi cu care am lucrat, Mihnea Măruță a înțeles cel mai bine ce e cu mania asta a mea de a lustrui textele – ceva ce nu se împacă deloc cu viteza de lucru a unei redacții. E martor că nu i-am predat niciodată un text mai devreme cu un minut. Nici la „Cotidianul”, nici la „PressOne”. Ba, dimpotrivă, de cele mai multe ori cu întârziere. Mihnea zicea: „OK, dă-mi-l tu când crezi că e gata”. Și astfel, articolul meu din martie apărea în aprilie. Apoi trei luni nu mai scriam nimic, urmând ca într-o lună să predau toate textele amânate până atunci, ținute la masa de finisaj. Nu vreau să știu ce inginerii contabile se făceau ca să fiu totuși plătit lunar.

– Cât de important e pentru dvs. să vă placă ce scrieți? Mai important decât să placă altora?

– Asta e totul: să-mi placă mie. De ce aș publica un text, dacă nu-mi place? Din masochism? În primul și în primul rând scriu pentru mine. Cred că orice autor face asta. Dacă gusturile mele rezonează cu ale cititorilor, e minunat. Dar niciodată nu se întâmplă așa ceva la modul absolut. Pentru că există o mare diversitate de gusturi, mereu va fi cineva nemulțumit. Iar eu mereu voi fi primul, fiindcă niciodată nu sunt cu totul și cu totul mulțumit de ce am scris. Nu am niciun text asupra căruia n-ar exista motiv să revin.

– Aveți tabieturi de gazetar, de scriitor? Odată ce povestea e scrisă în minte, sunt lucruri pe care tineți neapărat să le aveți în preajmă? Cafeaua, pisica…

– Gazetarul scrie în orice condiții: pe un colț de masă, în fum, în gălăgie, în gară, pe genunchi, în tren, noaptea, ziua, nu contează. Așa m-am format. Dar recunosc că odată cu vârsta și cu retragerea din redacție s-au instalat asemenea obiceiuri. Le-am sesizat. Dar ele sunt doar niște subterfugii prin care mintea mea încearcă să creeze un context al scrisului. Fumam mult și credeam că îmi va fi imposibil să scriu fără să umplu scrumierele de pe masă – aveam două sau trei, toate pline mereu. Și uite că de 14 ani scriu fără tutun. Așa cred că voi putea scrie, dacă va fi cazul, și fără cafea – toată ziua torn cafea în mine –, fără pisică, fără florile pe care le am mereu în față, fără muzică în surdină. Du-l pe scriitor într-o celulă, fără nimic, chiar fără hârtie și pix, iar el, dacă e scriitor, va scrie. Deci consider că toate astea sunt mofturi. Dacă trebuie să scriu, scriu. Ca ziarist, de un singur lucru nu te poți lipsi: de subiect. Dacă nu trebuie să-l scrii, nu-l scrie. Trebuie să cauți mereu rostul textului. Rostul scrisului tău. Când dispare, fă bine de mergi și te împușcă sau treci la crescut curci.

–  Cum știți că un text e gata? Și cât de ușor vă este să vă detașați de ce ați scris ca să puteți decide dacă articolul e bun sau nu?

– Nu știu. Dar știu cu precizie când nu e gata. Adică mereu. Nu există text perfect. Ziarul te obligă să dai un text la termen, așa că de cele mai multe ori am trimis reportajul fiindcă trebuia, nu că mi s-a părut mie încheiat. Nu mă pot detașa de ce scriu. Sunt acolo cuvintele mele, care duc în ele o încărcătură prețioasă, adică emoțiile mele, ideile mele, speranțele mele în legătură cu acel text. Rămâi cumva legat toată viața de tot ce ai scris. Te zidești singur într-un perete de hârtie. Dacă te poți rupe de textele tale, înseamnă că nu e și ceva din ființa ta în ele, le-ai scris fără conștiință, fără pasiune. Ca să folosesc o analogie uzitată, textele tale – mai bune sau mai proaste – sunt copiii tăi. Au ADN-ul tău. Și rămân copiii tăi orice-ar fi, chiar renegându-i.

– Care e cel mai valoros lucru pe care-l aveți?

– În bani, apartamentul. Plătesc de 8 ani câte 300 de euro pe lună. Mai am de plată până la 70 de ani. Sentimental, cărțile mele, adică biblioteca mea, vioara, un stilou primit de la cineva care credea că mă iubește, o monedă de aur primită ca premiu, laptopul primit de la o cititoare, imprimanta Epson, bicicletele. Nu mă pune să enumăr oameni, că nu vom mai termina niciodată interviul ăsta.

– Care sunt marile (sau micile) dvs. plăceri cotidiene?

– Beau cafea. Mănânc dulciuri. Citesc. Scriu. Mă mai pasionează să pescuiesc, dar fac asta foarte rar, să urmăresc documentare științifice, să șofez. Și cam atât.

– Sunteți fericit? Dacă nu, ce vă lipsește și ce vă prisosește?

– Fericit? Profund nefericit, dar vesel. Sunt obez și n-am noroc în dragoste. Dar cine are?

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!