Mai mult de 300 de TIR-uri cu miei trec Dunărea în Bulgaria vecină şi prietenă, la abatorul din Silistra, în perioada tăierilor. Mieii fac ultimul drum înapoi în ţară, unde se întorc tranşaţi şi de trei ori mai scumpi.
Cum te apropii cu bacul de Silistra, un uriaş avion de pasageri Antonov, parcat în faţa blocurilor, îţi atrage atenţia că eşti deja în Bulgaria, fiindcă în România nu sunt avioane aşa de mari pe la blocuri. În rest, Silistra e ca Dorohoiul sau Caracalul, numai că are blocuri mai înalte, dar la fel de urâte, oameni puţini pe străzi, magazine pline de mărfuri proaste şi de vânzători plictisiţi, făbricuţe în ruină, gropi în asfalt, maidanezi.
În acest oraş sărac, abatorul Mekom pare să fie inima care împinge sânge într-un trup vlăguit. E cel mai mare abator din Bulgaria şi unul dintre primele 5 din Europa.
La dimensiunile şi forţa lui de producţie, înfulecă şi miei de pe tot malul românesc al Dunării şi până în Maramureş. În perioada tăierilor, în fiecare zi ajung aici 600 de miei din România. Intră vii pe o parte şi ies pe cealaltă împachetaţi si ştampilaţi.
Ar putea baciul român să-şi taie mieii şi în România, dar n-are cash la chimir şi nici abatoare pe lângă stâna lui. În judeţul Constanţa, de pildă, de unde anul acesta au luat drumul Bulgariei 20.000 de miei, sunt numai două abatoare autorizate, la Lumina şi la Cumpăna. Aici, tăierea unui miel costă între 20 şi 40 de lei. Dacă mai punem şi transportul până la abator, apoi până la locul de vânzare, şi câte încă alte cheltuieli, sare mielul peste nivelul de trai din România.
„Acum, pentru perioada Paştelui, am avizat funcţionarea în judeţ a 18 centre temporare pentru tăierea mieilor, spune doctorul Corneliu Dumitrică, de la Direcţia Sanitar-Veterinară şi Siguranţa Alimentelor Constanţa. La cerinţele minime: apă de spălat pe mâini, o masă pentru tranşat, un container pentru maţe… Ni s-a dat o derogare pentru această perioadă, dar după Paşte mieii nu vor mai fi tăiaţi decât în abatoare.”
Ca să scape de bătaie de cap, ciobanul e bucuros să vândă mieii vii. Şi mai bucuros e să-i vândă la bulgari, care vin şi îi iau animalele de la poartă, îi deschid omului un cont în bancă şi într-o săptămână îi intră banii. Firmele româneşti plătesc după jumătate de an, după un an…
„Noi cumpărăm miei din România de 5 ani, spune mândru Kiril Yankov, directorul tehnic de la Mekom, şi nu avem nici un leu datorie la nimeni. Dacă acum aş da un telefon undeva în România că vine maşina să ia miei, s-ar aduna lumea, ar fi bătaie. Noi plătim doi euro pe kilogram, tăiem mielul şi îl vindem în România cu 4-4,5 euro. Mai încolo, supermarketurile îl vând cu cel puţin 6 euro.”
Mieii din România ajung la abatorul din Bulgaria tot pe mâna unor români. Sunt 45 de români printre cei 600 de muncitori de la abatorul Mekom, toţi din comuna constănţeană Ostrov. Un autobuz îi adună dimineaţa de prin satele comunei şi îi duce la muncă, seara îi răsfiră iar pe la casele lor. Toţi muncesc cu acte în regulă, cu carte de muncă, sunt plătiţi în leva. Mielul românesc, după părerea măcelarului Liviu Savu, este un miel de proastă calitate.
„Poţi să nu ştii că vine din România, spune el cu siguranţa doctă a meseriaşului, privindu-şi mâinile crestate de cuţit. Imediat îţi dai seama că e de la noi. Cum i-ai spintecat pielea, îţi dai seama. Pielea se rupe. Se crapă. E de calitate inferioară. Ţurcana asta a noastră, corcită cu toate soiurile, e de doi bani. Hai, de doi euro, glumeşte bărbatul. Dacă nu ameliorăm rasele, să creştem şi noi oi de calitate, o să stăm cu ele în târlă, fiindcă nu le va mai cumpăra nimeni, şi-o să le cântăm din caval până or muri de foame la apus de soare.”
Un aparent paradox face ca mielul românesc, de proastă calitate, să fie şi mai scump. Explicaţia vine de la Gheorghi Valev, directorul comercial pentru România al firmei Mekom. El explică, desenând pe o hârtie, că abatorul dă 30 de euro pe un miel de 15 kilograme, indiferent de rasă şi de ţara de origine. După aceea, Mekom vinde pielicica mielului din Grecia cu 12 euro. Restul de 18 euro e preţul cărnii. La mioriţa noastră, pielea fiind de doi euro, aceeaşi cantitate de carne – la carne diferenţa de calitate e nesemnificativă – costă 28 de euro. „Noi am vândut de curând 10.000 de piei de miel la turci, povesteşte Valev. Printre acestea, am băgat, de probă, şi 500 de la miei din România. De la început le-a respins calculatorul, imediat le-a depistat. Firul e gros, pielea subţire, fragilă. Deci eu dau 30 de euro pe un miel românesc, arunc ce e de aruncat, şi carnea ce rămâne face 28 de euro. Adăugăm cheltuiala cu transportul şi procesarea în abator şi, iată, obţinem 4-4,5 euro pe kilogram. Pe urmă, magazinele din România îşi mai pun adaosurile lor, mai ales acum, când e cererea mai mare. De aceea e scump mielul la voi, de Paşte.“ Pentru comuna Ostrov, unde numai bugetarii au carte de muncă, 45 de angajaţi înseamnă ceva, nu-s chiar de ici, de colo. Primarul Nicolae Dragomir l-a rugat pe bunul lui prieten Gheorghi Valev – vorba aia, nevasta primarului e directoare la Ostrovit, firma de bacuri care trec camioanele cu miei peste Dunăre, la Silistra – să angajeze, dacă se poate, nişte ostroveni, că-i stă toată comuna pe cap cu ajutoare sociale. După intrarea României şi Bulgariei braţ la braţ în UE, având la mijloc Dunărea, s-a putut şi asta. Dintre primii angajaţi, puţini au mai rămas.
Şoferul Ştefan Amzaru, după un curs de şase luni la locul de muncă, a devenit măcelar calificat, taie şi spânzură. De ani buni nu-l mai angaja nimeni şi cei trei copii îşi dădeau cel mai bine seama de asta. Acum, cu 1.000 de lei, parcă respiră mai uşor. Şi ceilalţi, la fel. Care s-au ţinut de treabă. Bulgarii au fost neiertători cu cei care, când plecau acasă, îşi îndesau un cârnat undeva, o fleică subsuoară, o feliuţă de salam la cingătoare.
Au zburat şi cei pe care mahmureala nu-i lasă la muncă. Dar şi dintre cei rămaşi mai chiuleşte câte unul. “Aasta e boala lor, că nu anunţă – se plânge directorul Yankov -, iar noi nu ne putem permite să ne trezim cu un om lipsă din lanţul de producţie când clienţii aşteaptă marfa la poartă”. Aşteptând autobuzul care-i va duce acasă, măcelarii Amzaru şi Savu nu se plâng că au muncit 10 ore. Cot la cot cu bulgarii şi plătiţi la fel. E perioada Paştelui, sunt multe comenzi. Or să ia mai mulţi bani la salariu, vreo 14 milioane. Altă dată pot să muncească şi 4 ore. “Suntem mulţumiţi, zice Liviu Savu. Transportul e gratuit, te ia de-acasă, te lasă acasă. Avem două mese gratuite la cantină, nici nu poţi mânca atâta, şi mâncare mai bună ca la restaurant. Când are cineva nevoie de bani, avem aici un CAR. Eu am luat 1.000 de leva – 20 de milioane de lei vechi – şi îi dau înapoi în rate, fără dobândă. Mi-am luat combină frigorifică de aici, cu 4 milioane mai ieftin“.
Când nu sunt aşa mulţi miei de tăiat, românii din Bulgaria nu şomează. Abatorul Mekom, agreat de UE, are licenţă şi pentru vaci, cai, iepuri, porci şi struţi. Monstrul înghite câte 250 de vaci pe oră, 500 de miei, 1.000 de iepuri, 50 de struţi pe oră. Din fermele proprii vin anual 40.000 de miei, 50.000 de porci, 500 de bivoliţe. E un fost abator de stat, vechi de 100 de ani, din care nu s-a furat nimic până a fost privatizat. Iar noul proprietar, Stefan Raicev, a investit aici 33 de milioane de euro dezvoltând un colos care se hrăneşte şi din zootehnia românească.
Croitoreasa care umple salamuri
Elena Manole (foto), care umple salamuri la Mekom, recunoaşte că, dacă nu era abatorul din Silistra, copiii ei ar fi crescut în sărăcie. În Ostrov şi prin împrejurimi nu e nimic de muncă. Doar la fostul IAS, în agricultură, dar şi asta se duce de râpă, şubrezită an de an ba de inundaţii, ba de secetă. Soţul ei lucrează ca paznic la iazul Bugeac, are grijă să nu sară peştii pe mal şi pentru asta ia 400 de lei pe lună. “Eu de meserie sunt croitoreasă, spune femeia de 33 de ani, într-o pauză, când fălcile de inox ale pompei de vacuum nu mai trag în ţiplă salam. Cu bacalaureat şi cu diplomă de calificare. Dar nimeni, niciodată, nu mi-a oferit un loc de muncă în România la croitorie. Am venit aici, în Bulgaria, unde primesc 500 de leva în mână, adică 1.000 de lei româneşti sau zece milioane de lei vechi. Poate nu-s bani mulţi, la cât e de muncă aici, dar acasă mai am o grădină, nişte orătănii prin curte, puţin pământ arabil, ne descurcăm.”
