Nu m-am bărbierit nouă zile după ce a murit tata. Părintele a spus că e de-ajuns și atât, dacă nu pot ține 40 de zile. Mi-a crescut o barbă urâtă, țepoasă și, vai!, albă, tot mai albă. Am dat-o jos fiindcă trebuie să merg în locuri și la evenimente unde nu se cade să apar neras.
De când mi-au dat tuleiele, pe la 15-16 ani, și până azi, vreme de 30 de ani, de fiecare dată când m-am bărbierit gândul m-a dus la tata. Mereu, mereu. Nu știu de ce. Probabil pentru că barba e un atribut al masculinității, (deși unele femei m-ar putea contrazice), ceva ce mă leagă specific de el. La fel și acum: mi-au răsărit multe amintiri legate de tata, de demult.
Mi-am amintit că m-a întors odată de la poartă ca să mă rad. Plecam la școală, într-a unșpea, aveam fața numai puf. Un bărbat, mi-a zis el, ‒ mă recunoștea atunci prima oară de bărbat, pentru el nu mai eram copil! ‒, umblă ori ras, ori cu barbă, nu neras, ca mine.
‒ Dar vreau să-mi las barbă! am încercat eu să-mi apăr semnele proaspetei bărbății.
‒ Atunci, stai acasă și lasă-ți barbă, nu ieși așa din ogradă, că nu e frumos. Dacă nu, bărbierește-te.
Avea principiile astea: că un bărbat trebuie să fie îngrijit, să aibă ceas la mână și neapărat să poarte curea. Asta cu purtatul curelei era, cred, o rămășiță din tinerețea lui militară, când visa să devină ofițer. N-a fost să fie. A rămas doar cu visul, o vreme, și apoi, toată viața, cu un spirit milităros îmblânzit numai de sufletul lui cald și bun ca pâinea.
M-a certat odată, când m-a văzut cu pantaloni de trening. Că de ce umblu în pantaloni cu gumă, ca muierile?
‒ Păi mă duc la fotbal, tată! Ăsta e un echipament sportiv.
‒ Dar până ajungi pe teren, te vede lumea așa prin sat. Ia-ți treningul în pungă și te schimbi acolo.
Nu insista. Spunea doar așa, ca să îi aflu părerea. Dacă-l ascultam, bine; dacă nu, rușinea mea era ‒ să nu spun că n-am știut!
Mi-l amintesc bărbierindu-se într-o oglindă rotundă, de lampă, agățată în gard, prinsă de trunchiul nucului de lângă fântână, rezemată pe fereastră, așezată pe masă, pe cerdac, peste tot, sau ținând-o într-o mână când se bărbierea din picioare, pe fugă. Se bărbierea dimineața, la amiaza, seara, nu conta momentul zilei. Nu ieșea din ogradă nebărbierit. Că se ducea până la poartă, la magazin, în vizită, la muncă, obrazul lui strălucea ca la apelul de dimineață. Cum creștea un pic barba, nu să se vadă, ci numai s-o simtă el cu degetele, intra la săpuneală. Niciodată nu l-am văzut neras. Ba da! O singură dată. Când și-a rupt șoldul și a ajuns de urgență la spital.
Când am aflat de nenorocire, am sărit în primul tren și m-am dus la el. Dimineața, în salon, l-am găsit abătut, slăbit, vânăt de durere, fiindcă osul rupt îi tăia carnea pe dinăuntru, sub piele, la orice mișcare. Și neras! Dar și mai mult suferea că devenise neputincios, un invalid pe care infirmierele trebuiau să-l întoarcă, să-l spele, să-l schimbe ca pe copii. De umilință, închidea ochii, strâns, și nu-i mai deschidea până nu-și terminau femeile treaba și plecau. Când am rămas în sfârșit doar noi, și-a pus mâna pe față, cu un soi de pudoare, să nu se vadă că e nebărbierit. Credea oare că așa poate să ascundă pe chip umbrele umilinței? Un an mai târziu, acasă, pe patul de moarte, acesta a fost și ultimul lui gest când a simțit că se stinge: să-și tragă gulerul pijamalei peste față. Parcă se rușina. Nu mai răspundea de multe ore la întrebări, nu-și mai recunoștea băiatul, dar gestul ăla l-a făcut!
Atunci, la spital, m-am dus repede în piață, am cumpărat tot ce trebuia și l-am bărbierit eu pe tata. Cu mâna mea. Frate-meu ținea găletușa cu apă, eu dădeam cu lama. Stătea cuminte ca un copil la mângâiat. A fost, cred, cea mai intimă apropiere a noastră, cea mai îndrăzneață din partea mea și cu o imensă concesie din partea lui. Când am terminat, a dat cu mâna pe obraz să verifice dacă l-am bărbierit bine. Părea mulțumit. Privirea i s-a luminat. Era, dintr-odată, alt om. M-am uitat cu și mai multă dragoste la el și cu mândrie: bărbatul acela infirm, bătrân, slăbit, dar strălucind de o frumusețe proaspătă, era tată meu!
Câte zile voi mai avea, o să-mi aduc mereu aminte de tata, ca și până azi, de câte ori voi fi în fața oglinzii, cu mașina de ras. Mă așteaptă zilnic acolo, în oglindă, și mi se arată cu chipul meu.
12 comments
viorel mai facut sa pling cu aceasta frumoasa dar foarte trista povestioara,ce greu este cand ai pierdem ce mult suferim dupa ei……..ei ati spun sincer ca mia parut nespus de rau si dupa mamicuta mea Dumnezeu sa o ierte dar cind a murit taticu am simtit ca pentru mine sa terminat si sa sfarsit totul.Pentru mine tata e fost ingeru meu pazitor,Dumnezeul meu,el a fost tot ce am putut eu iubi si respecta cel mai mult pe pamintul asta,Deci si acum dupa aproape 6 ani ai vad mereu chipul,ai aud vocea si cred ca aceste lucruri o sa ma bantuie pina ma voi duce si eu linga ei.Numi ramine decit sa ma rog pentru linistea lor sufleteasca……..DUMNEZEU SA-I IERTE !!!!!!!!
Sa-ti dea Dumnezeu sanatate si putere, omule! Si sa fii rasplatit cu un copil care sa-si plinga tatinele asa cum t-il plingi acum pe bietu’, odihneasca-se-n pace! !
Dumnezeu sa-l ierte!Atat de trist ati scris despre parintii dumneavoastra,domnule Ilisoi!Dumnezeu sa-i ierte!
Postarea vine intr-un moment delicat pentru mine,astazi de Sfintul Ilie…Este extraordinar sentimentul acela de regasire de sine in locuri si fapte din afara mea dar intr-un univers comun cu al unor persoane necunoscute fizic dar stiute parca de cind lumea.Printre multe defecte umane cel mai tare doare cind constientizam ca am risipit timpul cind puteam fi mai mult linga parinti.Odihna tuturor tatilor neitelesi la timpul potrivit de „fii lor risipitori”.
Ce frumos ai scris…ce frumos ai simtit…Aceste ganduri…si simtiri le-am trait si eu. M-am regasit in randurile tale…am avut un tata la fel de bun, de bland…si la fel de cinstit pana si in gesturile cele mai mici. Mi-a murit un pic din suflet odata cu el..Si eu imi aduc aminte de primele sfaturi despre cum sa ma rad, sa nu dau in raspar…si oarecum de fiecare data cand ma barbieresc acum, imi aduc aminte de el. Cumva, vorbeam despre baribierit ca fiind problema noastra…a barbatilor, un fel de complicitate care femeile nu o inteleg. La fel si el…pe patul de moarte avea problema aceasta, sa fie barbierit…Cred ca este un soi de maniere care a cam apus, un fel de a fi barbat…Dumnezeu sa ii mangiie acolo unde sunt!
Mda… pacat insa ca unii parinti aleg sa lase numai amintiri negre in urma si se zbat pana la ultimul strop din forta lor si pana la ultima suflare sa faca rau, sa urasca si sa dezbine familii.
Eu as vrea sa uit ca am avut vreodata parinti. Nu as vrea nici macar sa stiu daca au murit sau mai sunt in viata. Din pacate, o singura „greseala” au facut: m-au nascut cu suflet. Nu stiu de unde, pentru ca nici unul dintre ei nu are suflet.
scrii pentru sufletele noastre, multumim.
Foarte miscator suprinsa tristetea pierderii parintelui. Felicitari, aveti talent! D-zeu sa-l ierte si sa va dea D-zeu puterea sa treceti peste !
Si eu am avut un tata. Si pe tatal meu il chema Dumitru. Si lui ii placea sa se poarte proaspat ras. Si el si-a fracturat soldul si de la acest lucru i s-a tras sfarsitul. De 3 ani nu mai am tata decat sus, in Ceruri…
Dumnezeu sa-i ierte pe tatii nostri! Iar noua sa ne transforme durerea de a-i fi pierdut in nostalgia de a ne aduce aminte de ei asa cum erau: barbati cuminti si harnici, cu obrazul mereu curat…
Va citesc de fiecare data postarile, dar in seara aceasta ati vorbit si despre tatăl meu care zilnic ma așteaptă in oglinda! Sa fiti binecuvantat!
Viorel Ilisoi te admir pentru talentul pe care il ai si felul cum stii sa le spui si sa le daruiesti cititorilor.
Si eu am avut un tata care a facut ani grei de puscarie pentru tara romaneasca. A suferit el, am suferit noi. M-am rugat, L-a tinut si pe el si pe noi ani foarte multi si foarte lungi si l-am vazut venind acasa… El ni l-a adus si El ni l-a luat atunci cand trebuia … A scris si el si proza si poezie, acuma scriu si eu, poate invata cei ce vin ceva… din scrisul nostru.
Pentru a doua oara m-ai lasat fara grai.Ai un dar de la Dumnezeu ce se revarsa peste tot ce scrii.Te-am citit prima data cu…Aglaita si am plans desi, Aglaita am vazut ca te-a asteptat din cele calatorii. Cu amintirile despre tata … esti binecuvantat ca le ai !Fii fericit si …uita -te in oglinda in fiecare zi ! El iti va zambi!