Tata era un țăran din pământul Moldovei.
El era singur;
noi, copiii, eram mulți ca spicele.
Băga mămăligă în noi
până ni se îngălbeneau și ochii.
Dar o dată pe săptămână venea cu o pâine
mare cât roata carului,
neagră, cu boabe de grâu întregi
și cu pleavă în ea,
de țâșneau stoluri de grauri
când băga cuțitul.
O punea pe piept și tăia pentru fiecare
câte o felie groasă.
Așa mi-l amintesc și acum, când nu mai e:
cu pâinea aceea uriașă pe piept,
parcă avea plămânii afară.
Și cred și acum, ca și atunci,
că așa respira el.
2 comments
De tata mi-a amintit in treacăt… Dar de tata lui tata cu siguranta mi-a amintit.
Probabil ca bunicul meu si cu tatăl dumitale luau painea din acelasi loc, dintr-un sat aproape imaginar dintr-o Moldovă aproape uitată.
Multumesc
Dom’ne … m-ai emotionat. Jos palaria!